Am mai scris-o, o să mai scriu: după acea zi de 1 iunie 1975, când tata m-a dus pentru prima oară la meci, la acel România – Scoţia 1-1 (Dudu, din centrarea lui Zoli Crişan, respectiv Mc Queen, în ultimul minut, ca o fatalitate care avea să mă urmărească o viaţă…), a trecut multă vreme până să văd şi următorul meci.
De aceea, ce s-a întâmplat în luna aceea, când Craiova şi-a câştigat dreptul la prima finală de Cupă, mi-a scăpat atunci. Semifinala ei cu ASA Tg. Mureş mi-a rămas, până s-o văd la „Replay” după 35 de ani, ascunsă şi memoriei, şi senzaţiilor.
Mult mai pregnantă mi se pare însă cealaltă semifinală, cea dintre Steaua şi Rapid, cu eroul ei incredibil, prietenul meu de azi, Nae Manea, cel care, în finală…
Dar să nu anticipez. Deci. A fost odată-n România…Totul s-a întâmplat în ultima săptămână din iunie 1975, mai exact pe 25 iunie, zi fixată de conducerea Federaţiei de atunci pentru disputarea semifinalelor Cupei României. În prima dintre ele, pe stadionul „Petrolul” din Ploieşti, fosta campioană Universitatea Craiova îşi câştiga dreptul la prima finală din istorie, eliminând ASA Tg. Mureş cu 4-2, după executarea loviturilor de pedeapsă. În timpul celor 90 de minute fusese 1-1 între trupa lui Balaci şi cea a lui Bölöni.
În fine, pe seară, în nocturnă, în aceeaşi zi de 25 iunie 1975, pe un stadion „23 August” arhiplin, Rapid, care abia promovase din „B” cu câteva săptămâni în urmă, îşi încerca şansa în faţa Stelei. Era însă un meci mult mai dezechilibrat, la o primă vedere, decât cel de la Ploieşti, unde campioana din ’74, „U” Craiova, eliminase vicecampioana din chiar acel an 1975, ASA Tg. Mureş. E drept, Rapid avea în palmares 8 Cupe ale României, dar 7 dintre ele fuseseră cucerite între anii 1935 – 1942, doar una venise în Grant după război, în 1972, după finala cu Jiul, 2-0.
Steaua, deşi terminase acel campionat pe 5, la egalitate cu Reşiţa, avea totuşi 11 Cupe şi 7 titluri în palmares. Apropo de titluri, Rapid îl cucerise pe primul în 1967, iar Steaua pe ultimul, anul următor, în 1968. Dincolo de toate însă, Steaua devenise în acei ani marea specialistă a competiţiei, între 1966 şi 1971, cucerind 5 trofee, iar ultimele 3 îl propulsaseră pe antrenorul ei de atunci, Ştefan Covaci, la cârma campioanei Europei, Ajax Amsterdam.
Dar să revenim la povestea acelei nopţi. Semifinalele se jucau târziu, faţă de alţi ani, spre mijlocul verii. Asta pentru că inundaţiile puseseră stăpânire pe ţară, cu consecinţe catastrofale în multe regiuni, făcând imposibilă disputarea mai multor etape, atât în Cupă, cât şi în campionat. Ales preşedinte al Republicii Socialiste cu exact un an în urmă, Nicolae Ceauşescu condusese personal operaţiunile de salvare a sinistraţilor, cu sceptrul de rege-preşedinte roşu, ceea ce chiar era.
În fine, echipele intră pe teren. Super-favorita Steaua, cu Moraru în poartă, un puşti de doar 19 ani, apoi cu Anghelini, Sameş, venit de la Craiova, Lajos Sătmăreanu, veteranul de la Guadalajara şi Vigu – fundaşi. La mijloc jucau Liţă Dumitru, campion cu Rapid în ’67 şi omul care-l ţinuse pe Pele în Mexic, la Mondiale, Iordănescu şi Aelenei. În faţă, experimentatul Pantea, Viorel Năstase şi Marcel Răducanu. Antrenor era celebrul TT, Titi Teaşcă, secondat de „profesorul” Constantin şi de tânărul, avea 38 de ani, Emerich Jenei.
De partea cealaltă Ion Motroc, la fel de tânăr ca Jenei, şi Vasile Copil începuseră cu Ioniţă în poartă, şi el tot un puşti, tot de 19 ani, apoi Pop, Grigoraş, Florin Marin şi Octavian Niţă pe linia de apărare, apoi Angelescu, Marin Stelian şi Râşniţă, la mijloc Iordan, Sandu Neagu, eroul de la Mondialul mexican şi Nae Manea, eroul poveştii noastre. Dacă Ioniţă, la 19 ani, îşi câştigase lejer locul în poarta giuleştenilor, fiindcă Rică Răducanu era deja pe picior de plecare, după 10 ani în Grant (voia să fie student la Sportul şi avea să ajungă acolo pentru trei sezoane), ei bine Nae Manea, şi el îşi câştigase pe merit postul. De atacant. Doar că în urmă cu un an, când Rapid retrogradase, puştiul de 18 ani fusese oprit de la efort de medici, iar diagnosticul sunase crunt: hepatită. Încet-încet, în toamna lui ’74, Nae îşi reia antrenamentele, Rapid se instalează în fotoliul de lider în Divizia B, iar în noiembrie, în „16”-imile Cupei, feroviarii elimină pe Dinamo, liderul şi viitoarea campioană.
Toate acestea nu trec neobservate şi, cu câteva zile înaintea semifinalei, o comisie medicală de la Spitalul Militar descoperă în arhivă că soldatul-pacient Manea Niculae trebuie internat de urgenţă. Forţat. „Un general m-a ameninţat că dacă fug din spital mă trimite la Tribunalul Militar”, îşi va aminti, peste 40 de ani, Nae. Vicky însă, iubita atacantului şi actuala soţie, îl aşteaptă cu un taxi în faţa Gării de Nord, la ora când primii spectatori încep să-şi ocupe sectoarele pe „23 August”. Nae iese în curtea Spitalului Militar, în papuci şi halat, ca să nu atragă atenţia şi nu atrage, e un pacient cuminte. Asta până când, rămas singur pe o alee, sare gardul şi sprintează apoi spre taxiul care îl aştepta. De aici – viteză spre Vatra Luminoasă, la „23 August”. În câteva minute se aud deja scandările suporterilor stelişti, dar şi ale rapidiştilor, care-i dau fiori. Taxiul opreşte, Vicky achită nota, Nae ţâşneşte din maşină spre intrarea către vestiare, când, hop!, un miliţian îi pune mâna în piept şi îl opreşte. „Ce-i cu tine, mă? Ce cauţi aici?” „Sunt Manea, joc la Rapid, trebuie să intru, mă aşteaptă echipa!” Povesteşte Nae: „Miliţianul a chemat ajutoare, a crezut că-s scăpat de la nebuni când m-a văzut cum eram îmbrăcat. Până la urmă i-am convins, am făcut tărăboi de m-a auzit Motroc, a venit şi s-a crucit când m-a văzut, de unde ai scăpat, mă, în halul acesta vii la meci?!, hai, intră, echipează-te, Doamne, cum poţi să arăţi, în ce hal!”
Nae Manea intră însă în „11”-le Rapidului şi e MVP-ul partidei. Steaua deschide scorul în minutul 72, prin legendarul Lajos Sătmăreanu, „cap” după un corner de pe partea dreaptă bătut de Aelenei. Cu două minute înainte de final, Rapid egalează prin Râşniţă, după o acţiune plecată de la Florin Marin şi continuată de Savu. În prelungiri nu se mai marchează şi se ajunge la lovituri de departajare. După primele serii de câte 5, Steaua şi Rapid sunt încă la egalitate, cu Nae Manea transformând ultimul penalty. Se trece la o nouă serie şi Moraru apără şutul lui Savu. Ioniţă scoate şi el de la vinclu şutul plasat al lui Aelenei, iar Nae Manea mai trage o dată. Regulamentul permitea să baţi din nou, după seria primelor 5 lovituri. Iar Manea transformă şi Rapid e în finală, cu două penalty-uri executate de pacient!
Finala din 12 iulie, cu Craiova, îl are din nou în luminile rampei pe Nae. Craiova deschide scorul prin Oblemenco, în minutul 54, dar Manea egalează în minutul 70 şi aduce a 9-a Cupă a României în Giuleşti, marcând iar în prelungiri, în minutul 100!
„După finală am fugit la mare cu Vicky, dar cei de la Armată au aflat şi m-au încorporat de pe plajă”, râdea Nae, după niște ani de la acea vară lungă şi fierbinte. „Noroc că apucasem să beau o bere!...”
Cum vă spuneam, s-a întâmplat în România, acum aproape 50 de ani, într-un Steaua – Rapid, pe „23 August”, locul actualei Arene Naţionale…
