Pe vremea lui Ceauşescu, îţi era frică de Ceauşescu. Frică, scârbă, plictiseală, senzaţia că trebuie să recuperezi într-un alt fel tot acel timp pierdut pentru totdeauna şi nu poţi. Viaţa care începuse deja să te păcălească ea pe tine, toate acestea trebuiau respirate, înghiţite, învăţate. Şi frica şi scârba se învaţă, altfel n-ai şti cum să scapi, dacă va fi vreodată să scapi de ele.
Şi pentru că atunci nimeni nu credea că va scăpa, accepta. Era un joc, noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, asta era o tâmpenie, pentru că mulţi, cei mai mulţi munceau de cădeau din picioare. Nu, alta era ideea: noi ne facem că trăim, ei se fac că...
Nu. Ei, ceilalţi, nu se făceau deloc că trăiesc, ci chiar trăiau. Dirijau, conduceau, stăpâneau. Am bănuiala că nu se distrau nici ei cine ştie ce în genul ăla de viaţă, dar orişicât, măcar erau în partea de sus a destinului. Sau se distrau, cinic, pe seama celor pe care-i puteau călări. În fotbal măcar, aşa era. Spre sfârşitul anilor ’80, Dinamo, cu tot sistemul ei, părea o dulce minune, apăruseră în schimb, mai rele, Flacăra Moreni a temutului general Ghenoiu de la Securitate, apoi FC Olt, a casei regale şi mai ales Victoria, a casei scumpei noastre Miliţii. Trăiam, ne învăţaserăm şi cu ăştia. Se putea supravieţui, am spus cum.
După mulţi ani, după ce aproape că uitasem de ele, într-o seară, prin ’97 cred, în redacţia Pro Sportului, stau să fumez o ţigară cu Marin Nedea, şoferul cel mai bun pe care l-am văzut vreodată. Era şofer, dar în tinereţe apărase la FC Olt şi la Vâlcea, dacă nu mă înşel, bun portar. Aveam o mare simpatie pentru el, una că era, aşa cum a zis, un şofer senzaţional (am făcut, odată, 4 ore de la Bucureşti la Suceava, cu un Cielo!...), apoi că a rămas singurul portar de primă ligă căruia i-am marcat un gol, într-un meci (oarecum) oficial. Era în 1993, în Cupa Presei, eu eram la „Ora” lui Nicolae Cristache, vârf de atac, de fapt stăteam la pomană, Marin era portar la „Sportul românesc” şi, la o pasă lungă de la Leo Badea (azi, adică de 20 de ani, producător la Pro TV, om căruia îi datorez intrarea mea în presă, am povestit altă dată episodul), preiau, avansez, driblez scurt spre dreapta şi trag pe colţul lung, sus, aşa, cam ca Del Piero, înainte însă ca Del Piero însuşi să tragă cum urma să tragă, dacă mă înţelegeţi...
... Aprindem ţigările şi vorbim. Urma a doua zi să mergem acasă la Balaci, ba nu, mint, fuseserăm la Ilie acasă şi acum, da, aşa a fost, fumam cu print-ul paginii în faţă, Marin voia să cadă dacă am scris şi despre el ceva. „Cum să nu, zic, Marine, uite aici, pe coloană, toată istoria ta cu Ilie, când ţi-a bătut alea trei lovituri libere...” „Aha!” „Şi tu, tot degeaba!” „Cum degeaba? Păi pe primele două le-am scos... Din vinclu!” „păi le-oi fi scos tu din vinclu, dar îţi spusese Ilie unde dă!” „Şi tocmai!” „Şi tocmai, că la a treia ţi-a zis iar unde dă şi că n-o mai scoţi!” „A dat tare!” „E, tare, pe naiba tare... Ilie nu dădea tare... A dat la fel ca la primele două, când ţi-a zis şi unde ţi le pune...”
Fuseserăm de dimineaţă, adică pe la zece-unşpe la Ilie, în apartamentul lui de la Kogălniceanu, spre Operă, vizavi de Facultatea de Drept şi îl treziserăm pe Balaci. Vorbisem de câteva zile cu el că vin cu nea Vanea Chirilă, cu fotograf, uite că şi cu şofer, şi Ilie ne-a deschis zâmbind larg, într-un halat de şeic arab... „Ce bucurie, nea Vanea! Mariuse, hai, mă, intră! Oooo, domnu’ portar Nedea Mărin, ce plăcere...”
Am stat răstigniţi pe fotoliile lui Ilie vreo patru-cinci ore, timp în care Ilie a tot povestit, de prin Arabia, de altădată... inclusiv episodul din iarna lui ’82 spre ’83, de la Poiană... „Mai ţii minte, Ilie? Te întreb şi acum, ca şi atunci... Care e cel mai mare fotbalist român din toate timpurile?” „Păi atunci, nea Vanea, la Poiana Braşov, ce ţi-am zis?” „Că tu.” „Aşa îţi spun şi acum.” Nea Vanea a făcut apoi cu ochiul, adică uite ce memorie ai, Ilie, eu cu Nedea am aprobat pozitiv, am mai desfăcut o bere şi atunci Balaci şi-a amintit de meciul ăla cu Oltul în poarta căruia era Nedea, prin ’81... „Parcă în ’81 era, Mărine, zic... Fii atent, Mariuse, ascultă la vorbele astea. Mărin era în poartă la Scorniceşti şi avem aşa o liberă, pe la vreo 20 de metri... Pun ăia zidul, iau mingea şi-i zic ăstuia... ce ţi-am zis, Mărine?” „Că mi-o dai în dreapta, jos, lângă bară...” „Şi?” „Acolo ai dat! Am plonjat, baf, şi-am scos-o, tată!” „Bravo, Mărine! Fii atent, nea Vanea... avem altă lovitură liberă, iau mingea şi-i strig lu’ Mărin...” „Că o dai în viclu, în stânga mea!” „În vinclu, în stânga ta? Aşa. Da. Şi unde am pus-o?” „În stânga mea, la vinclu. Am zburat, paf, şi-am scos-o şi p-aia! Bravo, Mărine!” „Bravo, Marine! Ascultă, Mariuse fii atent... vine a treia lovitură liberă, pe la vreo 30 de metri... iar zid... iau mingea, eram şi mai departe, şi-i strig... ce-ţi strig, Mărine?” „Că dai în vinclul din dreapta mea şi că pe-asta n-o mai scot!” „Şi?” „Ai dat în vinclu’ din dreapta, frumos, peste zid, am plecat direct acolo!...” „Şi?” „Şi gol direct!” Ilie face el cu ochiul acum şi trage din ţigară.
