Acum câteva zile, pe 1 aprilie, s-au împlinit 8 ani de la moartea profesorului Corneliu Andrei Stroe, creatorul Craiovei Maxima. Rândurile care urmează le-am scris atunci. De Profesor mi-e dor însă în fiecare zi.
Sâmbătă, pe 29 martie 2014, mi-a spus Marian Olaianos, am stat la masă cu el înaintea meciului cu FC Bihor, era îmbrăcat elegant, într-un costum impecabil, glumea, m-a întrebat de tine, când facem iar „Replay”-ul, zâmbea. Aşa zice Marian că a fost, apoi el a comentat meciul, Profesorul Corneliu Andrei Stroe a mers în tribună, să vadă generaţia viitoare, obligată să fie mare, aşa cum au fost toate creaţiile lui.
E ultimul lucru pe care l-am aflat despre el, toate celelalte sunt din istorie. Cu dom’ Profesor, de fiecare dată când am vorbit, am învăţat. A fost singurul care m-a obligat la acest exerciţiu de admiraţie. Singurul. Zicea mereu, grav, cu o voce amplă: „Domnule Mitran, îmi plac drumurile pe care le faceţi în istoria noastră. Memoria şi farmecul nu vă trădează.” Tăceam. Dom’ Profesor, voiam să-i zic, păi nouă ne e uşor: trebuie doar să ţinem minte ceea ce Dumneavoastră aţi creat! Totul în jur e creaţia Dumneavoastră! Totul. Driblingul magnetic al lui Balaci, cântecul de la tribuna cu stemă, fenta lui Cârţu, trăsnetul lui Oblemenco, fulgerul de pe extremă al lui Zoli, eleganţa Căpitanului, forţa lui Deselnicu, sclipirile lui Geolgău, gara din Craiova ocupată de trenurile cu legiunile de studenţi alb-albaştri veniţi din toată ţara, ochii lui Ţicleanu, clasa lui Donose, detenta lui Cămătaru, stilul lui Beldeanu, linia impenetrabilă a apărării pe aliniamentul Negrilă – Tilihoi – Ungureanu, stângul lui Irimescu, imnul lui Păunescu, cursele lui Marcu, chitara lui Tudor Gheorghe, plonjoanele lui Lung, telefoanele cu Ştefan Andrei, tunelul lung de la vestiare, strigătul lui nea Sebi Domozină, centrările lui Badea, şerpuirile lui Gică Craioveanu, autocarul alb-albastru, stetoscopul doctorului Frânculescu, Sică pentru copiii lui, care eraţi toţi, ţigara lui nea Tică Oţet, bara lui Sorin de la Sarajevo, bara lui Zoli cu Benfica… Barele astea s-au opus până la urmă, mă gândesc, dom’ Profesor, să mergem mai departe, să continuăm ce-am început, să rămânem uniţi. Eu acum, cu toată sinceritatea vă spun, dacă mă puteţi auzi, şi ştiu că mă auziţi, că pe toţi i-aţi ascultat întotdeauna, eu nu sunt supărat şi nici nu plâng. Vă dau cuvântul meu de onoare că nu plâng. Nu plâng, pentru că ştiu de ce aţi plecat. Aţi plecat, nu-i aşa, să daţi barele alea la o parte. Să ne unim. Să fim iarăşi toţi, gata să-i îngenunchem pe toţi. Să continuăm. Să mergem mai departe. Să rezistăm. Să daţi barele alea care ne separă, care ne dor, care ne împiedică. Aţi văzut că aici doar aşa se mai poate, să ne unim, să ne strângem şi să-i răsturnăm pe toţi ceilalţi. Am înţeles. Ştiu de ce aţi plecat, de-acum. Sunt sigur că în curând vom fi iar cum ne-aţi creat. Şi acolo unde sunteţi acum, spuneţi cui trebuie, ca de la Creator la Creator, să ne dea un pic de Ajutor! Restul îl facem noi: ne-au rămas notiţele Dumneavoastră. Unele nu-s chiar notiţe. De fapt, unii. De fapt, toţi. Că plângem. Dar o să ne treacă. Şi ne apucăm de treabă. Cum aţi fi vrut. Toţi. Împreună. Craiova e pe mâini bune. Ştiaţi. Şi eu ştiu de ce aţi plecat, dom’ Profesor! Dumnezeu vă va ţine aproape!
