În vara lui 1974 aveam deja maşină. Dar atunci am făcut primul concediu, în ’74, pentru că Dacia ne venise destul de târziu, prin octombrie trecut, aşa că nu fusese timp de plecări. Acum era. Maşina se rodase, cum zicea tata, trebuia încercată la drum de concediu. Asta nu însemna că tata nu o rodase el (dar doar el, rareori cu mine alături, niciodată cu mama) pe naveta Tutova – Otopeni, din toamnă şi până acum, în vară. Probabil că drumurile Moldovei erau una, aşa, cam de unul singur, şi un concediu cu nevastă-sa, încă tânără (mama avea 38 de ani) şi fiu-su, care în toamnă începea şcoala, era altceva. Se poate însă ca toate acestea să nu fi valorat prea mult faţă de dorinţa lui de a se duce acasă, la Plosca, la Bistreţ, de unde plecase, în ’47, cu căruţa, la şcoală la Craiova. „La unchiu’ David, să fac colegiu’ la oraş. Prima oară m-a dus la box, undeva pe Lipscani...”
... Auzisem de multe ori povestea asta, şi eu şi mama. Însă aveam amândoi bănuiala că nu doar pentru a-i deschide porţile frate-său ori cumnata ori tanti Lotica ori Cornelia, pentru a intra el în curte, cu Dacia, pe-nserat, cu farurile aprinse, să sară curcile de pe uluci ori raţele de sub pătul, speriate de lumina nefirească şi de zgomot, nu doar pentru asta eram acolo. Mama arăta superb în vara aia, primise de la o pacientă din suita lui Yasser Arafat un soi de turban vernil şi aşa coborâse din maşină, cu el pe cap, într-o bluză albă, primită şi ea de la prietena ei cea mai bună, Maria Castellani, prietenă la rândul ei, chiar vecină, cu familia Agnelli şi cu Roberto Bettega, starul lui Juve, pe Via Margherita, în Torino. Şi cu o fustă de blugi. Tata era într-o cămaşă crem, cu mânecile suflecate. Eu nu ştiu cum eram, dar eram. Iar adresa italiencei o ştiam pe de rost de pe plicurile pe care le primea mama acasă, iar mamaie, care i le intercepta de la poartă, mi le aducea mie. „Ia, să i-l dai Getei!” sau „Uite, a venit o scrisoare pentru maică-ta!”
Deci nu pentru neamuri mersese tata acasă în vara de atunci. Cred că vrusese şi să se dea mare, era oltean înainte de orice, director, maşină, uite şi ce nevastă, doi copii, dintre care unul băiat, uite-l, e mare şi el, a făcut şapte ani. Dar mai vrusese ceva: să fie în Craiova în vara primului titlu. De aceea nici n-am stat mult la Plosca. Vreo 3-4 zile doar. Pe la baltă, pe la Ostrovogania, pe la vie, la struguri ţuguiaţi, ţâţa vacii, cu gâştele la Dunăre, seara, scoţând din paie sucurile aduse de la Goicea ori de la Cârna, unde aveau gheţărie. Ei ţineau, el şi cu frate-său, vinul lipit de bucăţile de gheaţă, eu cu mama beam suc. Foarte bun, aşa, cu fân pe sticlă, lipit acolo parcă.
... Într-o dimineaţă am plecat însă spre Băile Herculane. Am privit în urmă, prin geamul Daciei (întotdeauna am stat în faţă, cât timp tata a condus) curtea, balta, casa, puii de curcă ieşiţi la poartă, tăbliţa pe care scria Bistreţ tăiată oblic cu culoarea roşie, apoi Goicea Mare, Goicea Mică, Cârna, podul peste Desnăţui, toate... Din Goicea Mică era Maria, bunica mea pe care n-am cunoscut-o niciodată. A murit după ce a plouat-o tot drumul de la Craiova la Plosca, în căruţă. Venea de la fiu-său, elev la Craiova, se dusese să-i ducă de mâncare, să-l vadă, poate să-l mângâie. Tata nu mi-a dat niciodată alte amănunte, în afara motivului pentru care mama lui venise la oraş. Şi asupra cauzei morţii. „A plouat-o. Era frig, toamnă, aşa... Nu plecasem de mult de acasă... Aşa a vrut ea, să vină... Cică să am de mâncare.” Fusese fată tare săracă, din Goicea Mică. Petre, tata lui tata, fiu de cârciumar, ceva bogat în sat. Sora lui, Lotica, a trăit până în zilele astea, se împrietenise cu Maria, aşa o chema pe cumnată-sa, şi ştia cum a fost. Mi-a povestit şi mie şi mamei. „Ce soacră bună ai fi avut, Getuţo... Când a luat-o Petre, s-a dus cu căruţa cu patru cai, a trecut peste poarta lor, că erau săraci, doar fetele le aveau frumoase. Şi Maria era pe prispă, desculţă şi tata lui tac-tu, frati-miu adică, Petre, a întors caii cu căruţa în bătătură şi doar a strigat-o: <<Vii? Hai! >> Şi ea mi-a zis, dadă, lăsai peştele ăla mic din gură, că mâncam un peşte de la noi, de pe râu şi mă urcai în căruţă cu el.” Aşa zicea Lotica de mama lui tata că se măritase. O chema Maria Mitran, suna bine, mă gândeam eu.
... Mai multe tata nu spunea. Doar, în toţi anii ăia, când am mers la Plosca, tabloul bunicilor mei, pe care nu i-am cunoscut vreodată, lumina camera a bună, de la stradă, în care dormeam. Ea semăna cu Ornella Mutti, iar el cu Victor Rebengiuc din „Moromeţii”. Tata nu plângea niciodată când se uita la ei. Niciodată. Dar niciodată nu i-a privit fără să mă ţină de mână.
... La Craiova am mers la prietenul lui, Deliu, colegul lui de facultate de la Timişoara. Era antrenor atunci, în vara aia, la tineret, cred. Mama se dusese pe la Mercur, să se uite la ceva prin magazin. Tata mă avea pe mine de mână şi ziarul „Înainte” în mâna cealaltă. Constantin Deliu, colegul lui, i-a spus multe, ce-au vorbit ei, dar ţin minte că tata a fost sceptic privind rămânerea lui Dobrin la echipă. „George, se antrenează deja cu Nelu Oblemenco. Şi cu Ţarălungă, cu Balaci al tău, de la Bistreţ, ştii că e de la Bistreţ ăsta blondu’, nu?” „Ştiu, are 17 ani, e de-o seamă cu fii-mea...” Cu soră-mea, adică. „Dar să vezi ce portar am luat, George... de pe la Satu Mare. Lung. Băi, George, cum îi zice, ştii care e poanta, cum îi zice, aşa şi e! Are doi metri!” „Şi câţi ani are?” „E copil, e elev, optişpe are, adică zic că n-are nici optişpe, face la toamnă, cred!”
... Atunci, în vara aia am auzit eu de cel mai mare portar al României pe care l-am văzut vreodată. Silviu Lung. Lung.
... La înmormântarea profesorului Stroe, în aprilie 2014, Lung mi-a spus că Magistrul, când venise să-l ia, atunci, în vara aia, în ’74, de la Carei şi să-l ducă la Craiova, dormise la ei. „Mama l-a culcat în camera cea bună în vara aia, în ’74, între perine. Aveam perine de-alea mari, mari... Doamna Lung, a zis Profesorul, cum să plece, doamnă, băiatu’ de aici, vă înţeleg că vreţi să-l mai ţineţi... între pernele astea aş sta şi eu, o viaţă aş sta... Mama i-a zis că de-aia am crescut aşa înalt. De-atunci, de câte ori a venit pe la noi, domnu’ Marius, că a mai venit în toţi anii ăştia, mereu acolo îl culcam, între pernele-alea mari...”
Silviu Lung are barbă, se vede că ţine doliu. Profesorul care i-a schimbat viaţa plecase şi Lung îşi amintea Începutul, încercând să pareze Sfârşitul poveştii. „În vara aia, după primul titlu, în ’74, nu doar că venise Dobrin, păcat că n-a putut Craiova să-l ţină, dar tot atunci veniseră şi Cami, avea doar 16 ani, şi Zoli Crişan. El era mai mare, 20 de ani. Vorbeam ungureşte cu el...”
Atunci, în vara în care aflasem despre el, a şi debutat, în august, într-un 1-0 cu Poli Timişoara. Când s-a retras, în ’93, după 19 ani, eram în tribune, deja ziarist, conştient că el, numărul 1, primul întotdeauna, pleca de pe teren ultimul. Ultimul dintre toţi. El a făcut trecerea de la Maxima care fusese (îi rezistase încă zece ani!) la maxima care devenise. De la alura lui de cocostârc la literele cu care îmi începeam toate caietele dictando şi toate nopţile, încercând să uit că nu mai sunt cum au fost: L-U-N-G. Apoi liniuţă, Negrilă, virgulă, Tilihoi, virgulă, Ştefănescu...
... După ce tata s-a văzut atunci cu Deliu, care luase şi el titlul, la tineret-speranţe, am plecat la Herculane. Cum am intrat în orăşel, am făcut poze, plimbându-ne toţi trei prin centru. Într-o fotografie, pe care am înrămat-o şi e singura la care mă uit zi de zi, e pe bibliotecă, eu sunt călare pe un urs împăiat, mama e cu ochelarii de soare ăia italieneşti. Îmi era rău, ţin minte. Mă durea stomacul. Şi mama a zis: „Hai, sus, urcă-te aici, să fii ca Lungu ăla cu care mi-aţi împuiat capul tot drumul!”
... Anii, cei 19, care au urmat, am fost fanul lui Lung. Îi ţineam pumnii să nu greşească şi nu greşea. Să apere şi apăra. „Someone to watch over me”. Să apere şi ne apăra. El şi Cămătaru dacă erau, era greu să ne bată cineva. După ce l-am cunoscut, am vrut de fiecare dată să-i spun că am trăit toţi anii cu gândul că doar el ne putea salva de unul singur. El era în luntrea aia care te trecea apa şi te salva. Paradele de la Florenţa, unde ne prăbuşiserăm, apoi reflexul de la Bordeaux, la „capul” scos de sub bară al lui Memmering, parcă. La şuturile lui Specht ori Trésor. La pătrunderea lui Lacombe, la voleul lui Tigana ori la „torpila” lui Giresse. La lovitura liberă a aceluiaşi Memmering. Parade, plonjoane disperate, viaţa Craiovei în palmele lui. În cabrarea aceea pe genunchi, de unde pleca toată forţa apărării noastre. Şi scăpam!... Apoi luntrea care te trecea uşor din nou spre viaţă... Silviu Lung. Păsărilă. Sufletul unei neînduplecări genetice. „Ştiţi cine trăgea cel mai tare, domnu’ Marius? Nu, nici la Bordeaux, nici la Fiorentina nu era, nici de la Milan, când am jucat cu Steaua finala Cupei Campionilor, nici de la Benfica, la Lisabona, poate la meciul vieţii. Nici în optzeci de meciuri, aproape, la naţională... Nici la Mondialul din Italia, nici la Euro, în ’84, când am fost ales cel mai bun fotbalist român.” „Chiar aşa a fost: cel mai bun, domnule Lung, cum zicea Profesorul Stroe, aţi fost cel mai bun! Deci nu era de la Benfica, de la Milan ori de la Steaua?...” „Era Păunescu. Adrian Păunescu, cel mai tare şut pe care l-am simţit vreodată!” „Deci tot oltenii dădeau cel mai tare!” „Da, dar pe-ai noştri nu-i pun la socoteală!”
... La ţară, când mă întorceam, şi după ce ai mei n-au mai fost să meargă cu mine, tuşa Lotica mă întreba, încă mă mai întreba dacă mai ţin minte că odată, când am venit cu tata şi cu mama, am aflat de portarul ăla mare al Craiovei. „Lung. De Lung, tuşă.” „Da. Lung, mamă. Şi cum îi mai zicea?” „Îi zice şi acum: Silviu. Silviu Lung.” „Aşa. Silvu.” Aşa, „Silvu” i-au zis mereu la Bistreţ. Silvică i-am zis noi, ceilalţi. Pentru că atunci când ne era greu, ne salva şi cu luntrea aia liniştită a lui, ca şi fruntea, ca şi palmele uriaşe, ne trecea în linişte, între pernele alea mari, de-acasă...
