În fiecare dimineaţă, în cei doi ani pe care i-am trăit în Arad, momentul cafelei s-a consumat în sala de şedinţe. Acolo, pe un perete şi jumătate, era aproape toată istoria „Bătrânei Doamne”. Trofeele primite pentru titlurile din 1947, 1948, 1950, 1954, 1969 şi cel din anul Guadalajarei, 1970. Cupele României din 1948 şi 1953, fanioane, plachete, dar şi un... tablou. O lucrare splendidă, cu o ramă interesantă, din care te priveau campionii primului titlu al baronului Neumann.
Şi iar cafea, iar privirile complice ale doamnei Monţi, de la club, venind cu sandwich-urile, şi întotdeauna privitul cu atenţie al băieţilor în alb-roşu din tablou. Aproape că le învăţasem ordinea şi locul: Marky, Băcuţ I, Pall, Meszaros, Adalbert Kovacs, Reinhardt, Mercea, Petschowsky, Toth III, Bonyhadi şi Lorant. Ultimul, Gyula Lorant, avea pentru mine o rezonanţă aparte. Sigur, „Ceala” Petchowsky de asemenea ori super golgeterul Bonyhadi, al cărui record, de 49 de goluri marcate într-o singură ediţie de campionat, ’47-’48, când UTA înscrisese 129 de goluri (nedepăşit şi acest record!) stă şi azi în picioare!
În fine, Lorant, cum spun, îmi suna cunoscut de altundeva... Şi, într-o zi, bătrânul Dionisie Piroş, fiul secretarului personal al baronului Neumann, mă lămureşte: „Ai dreptate, îmi zice, nu-i nicio bănuială: în tablou e Gyula Lorant, conducătorul de joc al celei mai bune echipe din lume, Ungaria lui Puskas, Czibor, Hidegkuti, Kocsis şi a uluitorului portar Grosics, echipa care bătea Anglia pe Wembley, în faţa a 105.000 de spectatori, cu 6-3!! Adversarii lui Lorant fuseseră atunci Alf Ramsey şi Stanley Matthews...” Echipa care, un an mai târziu, în 1954, la Cupa Mondială din Elveţia, învingea cu 8-3 (!!!) R.F. Germania în grupă, cu 9-0 Coreea de Sud, apoi elimina vicecampioana lumii, Brazilia, cu un 4-2 sec, iar în semifinale „scotea” deţinătoarea trofeului, Uruguay, tot cu 4-2! În finală avea 2-0 în minutul 9 (!), prin golurile marcate de Puskas, viitoarea mare vedetă a Realului Madrid, şi Czibor. Apoi marele Puskas s-a accidentat şi germanii, învinşi în grupă cu 8-3, cum spuneam, şi conduşi cu 2-0, revin şi devin campionii lumii, câştigând cu 3-2. S-a spus atunci că a fost cea mai tristă zi din istoria Ungariei...
Deci Lorant al nostru era, de fapt, al lor! Baronul Neumann îl cumpărase, în 1946, pe o sumă exorbitantă şi Lorant a pus serios umărul la primul titlu al arădenilor, fiind de altfel şi cel mai iubit jucător din Aradul acelor ani. Acum, amintirea lui zâmbeşte dintr-un tablou aflat în sala de şedinţe a clubului, printre aburii de cafea bună, preparată de doamna Monţi... A fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată, „stranier” fiind, în campionatul României. Ba chiar a ieşit şi campion al ţării noastre, cu 7 ani înainte de a fi (aproape) campion al lumii. El era Lorant, omul despre care venerabilul Dionisie Piroş îmi spunea că nu învăţase limba română, dar se înţelegea cel mai bine cu Băcuţ, Gică neştiind nici el prea bine maghiara...
Lorant avea apoi să facă din anii petrecuţi la Arad un titlu de glorie. De altfel, el şi-a reîntâlnit bunii prieteni şi mai târziu, în meciul România – Ungaria din octombrie 1948, când „ai lui” ne-au bătut cu 5-1 pe Republicii. Băcuţ i-a fost adversar, dar Lorant n-a fost singurul utist adversar al românilor, ci şi Matyas Toth III. Petchowsky, pe care şi Lorant şi Toth III îl recunoşteau drept un geniu, le-a dat un gol atunci, Băcuţ l-a marcat pe Gyula la sânge, dar în final a fost 1-5.
Lorant s-a întâlnit cu prietenul Petchowsky şi la Olimpiada de la Helsinki, din ’52 şi l-a învins iar pe „Ceala”, cu 2-1. Petchowsky nu mai era la UTA însă, ci la CCA. Ultima dată Ungaria cu Lorant în teren ne-a învins cu 5-1 la Budapesta, în septembrie 1954. Ei erau vicecampionii lumii, dar Lorant a schimbat cu „fratele” Băcuţ tricoul, după meci, ambii având lacrimi în ochi. Ce mai e nou pe la Arad, Gică?...
Din acelaşi tablou, peste timp, nici Lorant şi nici ceilalţi utişti nu ştiu să mai răspundă...
