I-am cunoscut aproape pe toți cei pe care, în limitele unui timp, era posibil să îi cunosc. Din 1975, de la acel România-Scoția de pe „23 August”, primul meci la care am fost în tribună, într-o zi de 1 iunie, cadou de la tata de Ziua Copilului, plus o minge de fotbal „originală”, și până în 1992, când am intrat în presă, la ziarul ORA, a fost o etapă.
Tata m-a dus în vestiarul Craiovei, grație prieteniei lui cu Costică Deliu, cu care fusese coleg în facultate. Se întâmpla în 1977, înaintea finalei de Cupă câștigată pe Republicii, cu 2-1, în fața Stelei. Și da, Balaci și Cârțu.
După 1993, reporter fiind un timp, evident tot lângă Craiova îmi căutam de lucru. Aceea mi s-a părut cea mai bună echipă de după Craiova Maxima, cu Stângă, Craioveanu, Papură, Gane, Vasc, Cristescu, Săndoi, cu Bondrea antrenor și apoi cu Cârțu și cu Pițurcă. Asta până prin '95-'96.
După aceea nici eu nu am mai rămas reporter, nici echipa nu și-a mai revenit până la titlul de vicecampioană de acum doi ani și până la Cupa României de anul trecut.
Dar de cunoscut am cunoscut mulți uriași, aproape pe toți pe care, în limitele acestui timp, era posibil să-i cunosc, așa cum deja am mărturisit.
Niciodată pe Zoli Crișan, niciodată pe Dobrin. Deși ar fi fost timp, nu a fost timp.
Nu a fost. Asta ca să ies din poveștile infinite ale Craiovei, echipă numită Știința și scrisă Universitatea. Acolo unde a ajuns și nu a rămas Dobrin. Știu în toate amănuntele ei această istorie de la Andrei Păunescu, care a trăit totul minut cu minut, deși era abia elev la primară, dar tatăl lui, care pusese totul la cale cu Dobrin și cu Ștefan Andrei, inclusiv camuflarea mutării din Pitești cu ajutorul unui camion cu mobilă, nu a reușit să-l păstreze pe Dobrin „la noi”, din cauza prim-secretarului de la Argeș, Ion Dincă. Atunci când Dincă a aflat de acțiunea lui Adrian Păunescu, s-a dus la Ceaușescu și i-a spus că, fără Dobrin, oamenii muncii din Pitești, ba chiar din tot județul, nu vor mai avea niciun chef de muncă, iar asta, tovarășe secretar general...
Dar cu Dobrin am vorbit la telefon, o singură dată. Am povestit seara aceea, când realizam o emisiune căreia îi dădusem numele „Mai mult decât fotbal”, exact ca sloganul ziarului pe care tocmai îl lansasem, Sport Total.
Emisiunea era la TVR Internațional și îl aveam invitat în studio pe Angelo Niculescu. Am povestit de multe ori momentul, când Dobrin i-a dat dreptate Profesorului, vorbind amândoi despre Guadalajara 1970, recunoscând că el, uriașul, nu fusese ce trebuia să fie atunci și acolo.
Dar e prima dată în viața mea când vorbesc despre o voce. Vocea lui Dobrin, pe care am auzit-o în căști până la momentul intrării în direct. Caldă, gravă, aproape timidă când a aflat cine e invitatul din studio. Dan Vasile, producătorul emisiunii, l-a asigurat că e totul în regulă și Dobrin a zis: „Bună seara, dom' profesor!". Apoi amândoi au spus o poveste.
Dar vocea aceea, la telefon, a lui Dobrin, care avea iar 22 de ani și spunea că niciodată, că dacă dom' profesor, că brazilianul, că Pele, că Mopsu, că Tamango...
Vocea aceea era dovada că există întoarcerea în timp. Dar numai pentru uriași. Pentru uriașii nedreptățiți.
