Era 3 iulie 1930, iar pe 5 iulie România îşi va afla adversarii din grupă: gazda turneului şi deţinătoarea ultimelor două titluri olimpice, Uruguay şi o altă selecţionată din America de Sud, cea a statului Peru. Iată-ne deci în săptămâna premergătoare meciului de „deschidere” pentru noi, cel cu Peru. Aşadar, povestea merge mai departe…
…Imediat după ce au ieşit din sala unde se desfăşurase tragerea la sorţi a grupelor de către Jules Rimet, Octav Luchide, şeful tuturor şi Costică Rădulescu, antrenorul băieţilor tac. Rădulescu, în plus, îşi aflase şi meciurile la care fusese delegat ca arbitru, pentru că venise şi în această calitate în Uruguay. „Carevasăzică, Peru, peste 9 zile, Grecule!” Stăteau nemişcaţi pe treptele de la Sala Congreselor şi-şi numărau zilele. Doamne fereşte! „Pe 14, Costică, începem cu Peru.” De-acum, acestea erau coordonatele: Peru, 14 iulie, Estadio Pocitos, Montevideo…
În cele din urmă, Costică Rădulescu, în toate acele nopţi albe, împărţite cu Luchide, îşi fixase în cap o idee despre cum va trebui să jucăm şi mai ales despre cine va trebui să intre pe teren pe 14, acolo, pe Estadio Pocitos, cu Peru!
În poartă, nici nu era o alegere prea grea, va sta Jean. Jean Lăpuşneanu, portarul Sportului Studenţesc. În apărare, „beci” vor fi Steiner II, de la Chinezul, fusese campion de atâtea ori, avea experienţă, chiar mare, doar jucase de nouă ori până acum în naţională!... Lângă el, nici nu încape discuţie, Rudy Bürger, colegul său de linie de la Chinezul, şi el cu patru selecţii în picioare. La mijloc, la „halfie”, era de părere Luchide, nu se poate fără „câinele” Raffinsky, de la Juventus, şi el tot cu patru meciuri la naţională. „Măcar pentru câte eforturi am făcut la Rege ca să-l scoatem din serviciu, ai dreptate, Grecule… dar chiar nu se poate fără Rafy, serios acum…” Lângă el, il capitano, de asemenea de la Juventus, Emerich „Ciogli” Vogl. Cine avea însă să completeze linia? Cine să fie al treilea la mijloc? (Echipele jucau atunci în aşa numitul sistem „Piramida”, un 2-3-5 foarte ofensiv, sistem care abia în deceniul următor avea să fie învins de un mare antrenor, Herbert Chapman, cu al său „WM”, prin care englezul a făcut din Arsenal, în anii ’30, cea mai puternică echipă a Angliei, sistem preluat apoi de toată elita fotbalului.) În cele din urmă, şi Grecu’ şi Costică au căzut de acord că Freddy Eissenbeisser, evreul Freddy „Fieraru”, merită şansa cea mare. Şi în faţă? Acum e acum! „Extremă dreaptă, Nicu Kovacs, de la Banatul… a mai şi jucat, are viteză, dribling, iar inter dreapta, lângă el, Adalbert Deşu, de la UD Reşiţa. Vârf e clar, n-avem discuţii aici, e Rudy Wetzer, juventinul şi vezi că are 12 meciuri în naţională, nu 14, ca Vogl… Oricum, multe!” Grecu’ era în vervă. Inter stânga a fost iar o alegere uşoară, Costică Stanciu, de la Venus, iar pe extrema stângă, lângă venusist, intra Fane Barbu, de la Olimpia Arad.
…Şi aşa au intrat, în ziua aceea de 14 iulie, pe Estadio Pocitos din Montevideo, în meciul facerii lumii, acolo, la capătul ei, cu Peru… În tribune, doar vreo două mii de oameni, mai degrabă curioşi să vadă ce poate face Europa acolo, la ei… Arbitrul, un chilian pe nume Warken, a fluierat începutul. Peruanii, cu Valdivieso între buturi, apoi cu De La Casas, Maquillon în apărare, Denegri, Galindo şi Astengo „halfi” şi cu un atac care suna aşa: Lavalle, Flores, Villanueva, Neyra, Souza.
După 56 de secunde însă, spun ziarele vremii, Valdivieso era învins! Deşu, reşiţeanul, combinase cu Kovacs şi Wetzer, apoi şutase sec, de la 30 de metri! Gol! Goool! Pe banca peruanilor, Francisco Bru, antrenorul a avut doar un moment de ezitare. „Pe ei! Fără milă!” Extrema lor stângă, Souza, a înţeles imediat ce e de făcut şi a intrat înfiorător la Raffinsky, care îl avea în supraveghere. „Câinele” s-a ridicat însă imediat de jos şi i-a pus mâna în piept. Din ochi îi ieşeau fulgere. „Măăă!” Vogl, care ştia de la Juventus ce înseamnă acel „măăă” prelung, când lui Rafy i se întuneca privirea, a întors imediat capul. A sprintat apoi, repezindu-se între ei, „stai liniştit, Rafy, că nu mai ieşim de-aici…!” şi stingând încet-încet focul… Vâlvătaia s-a pornit însă peste 10 minute, când Steiner a fost lovit de acelaşi Souza şi a fost scos pe braţe, urlând de durere: dublă fractură! Cu lacrimi în ochi, Raffinsky îi promite răzbunare. „Las’, că îţi trece, vii înapoi, nu pierdem cu ăştia…” Ce să-i spui?! Ce să mai spui? (Steiner n-avea să mai joace însă niciodată fotbal, nicidecum să reia acel meci.) Pe margine, Costică Rădulescu strigă disperat la Vogl: „Ciogli, jucăm în 10, organizezi apărarea! Treci back în locul lui Steiner, Deşu, cobori half în locul lui Ciogli, Kovacs, cobori să-i ajuţi… Hai, băieţi, avem 80 de minute cu om în minus!...”
De pe targă, Steiner, strângând din dinţi, nu avea să mai vadă ce urma să se întâmple pe teren. Maşina Salvării îl scoate din stadion înainte cu mult de finalul partidei. Pe tabelă încă mai vede ce stă scris: România – Peru 1-0. E ultimul lucru pe care Steiner îl are în faţă: tabela de marcaj, apoi Salvarea iese din Estadio Pocitos…
Nu trec 10 minute şi Stanciu, atacat de La Casas, cade icnind. Verdictul e la fel de crunt: glezna dislocată, la dreptul, doctorul nu are ce-i face. Arbitrul Warken, sud-american şi el, ne grăbeşte. Stanciu iese şchiopătând de pe teren şi se aşează lângă Zauber şi Subăşanu pe bancă. Glezna îi e cât o minge de tenis. Şi creşte…
La pauză e încă 1-0, dar cu doi oameni în plus, peruanii pasează teribil, iar imediat după reluare, Souza egalează. Era minutul 63. „Nu rezistăm în 9, Octave! Nu rezistăm…” Şoapta lui Rădulescu însă nu e auzită de Costică Stanciu care, cu două minute înainte de golul lui Souza, ceruse arbitrului chilian Warken să reintre. Înlocuirile nu erau permise în fotbal pe atunci, dar să revii pe teren, după îngrijiri medicale, da! Numai că Stanciu abia putea păşi, nici vorbă să alerge, să dribleze sau să controleze vreo minge. „Nu-l vezi pe Costică? Suntem în 10, nu în 9, ce vorbeşti tu… Spune-i să stea în faţă, ultimul, poate lasă ăia pe cineva să-l păzească!”
Şi totuşi, la doar 14 minute de la golul peruanilor, apărându-ne cu dinţii, reuşim aşa, în inferioritate, să legăm un atac: Barbu sprintează pe stânga, centrează, mingea pare să iasă în aut, pe partea cealaltă, când… Stanciu, cu un efort suprem, întinde piciorul drept şi opreşte balonul. Maquillon îl atacă disperat, Valdivieso ţâşneşte din poartă, numai că Stanciu îşi potriveşte, cu dreptul, mingea pe piciorul stâng, cel bun, şi îl execută pe Valdivieso, cu un şut la colţul lung. Avem 2-1! Sufocat sub îmbrăţişările băieţilor, Stanciu iese de pe teren, târându-şi piciorul drept ca pe o povară. România trăia! (Chilianul Warken făcuse şi el un pic de dreptate şi-l eliminase, cu puţin înainte de golul lui Stanciu, pe Galindo, care-l atacase sălbatic pe Raffinsky, umplându-l de sânge.)
Din pasa aceluiaşi arădean, Fane Barbu, cu 5 minute înainte de final înscrie şi Nicu Kovacs, trecut pe post de inter dreapta, în locul lui Deşu. E 3-1 şi nimic nu se mai poate întâmpla. Costică Rădulescu se îmbrăţişează cu Luchide, iar Bürger cu Raffinsky, ei ultimii, acolo, în spate… De altfel, cu excepţia lor, toţi ceilalţi, de la Jean Lăpuşneanu la Rudy Wetzer, vor intra pe mâna medicilor, mai mult sau mai puţin loviţi de atacurile disperate ale sud-americanilor. Tabela de pe Estadio Pocitos păstra însă dovada că meritaseră călătoria pe Atlantic, la capătul lumii: România – Peru 3-1. Nimeni nu scotea o şoaptă. Peste o săptămână urma, pe Centenario, meciul cu Uruguay. Cine mai simţea loviturile?
