Primăvara lui 1998. Număr zilele şi nopţile şi iar zilele care mă despart de Cupa Mondială din Franţa. Sunt în redacţia „ProSport”, am terminat de corectat un reportaj pentru care mă deplasasem până în Bistriţa-Năsăud, la Prundu Bârgăului, pentru a afla că poţi ucide fără probleme, important e să fii fotbalist, atunci când te urci, beat pulbere, la volan. E vorba de cazul Mironaş, dacă îşi mai aminteşte cineva.
Soarele nu bate în sala noastră din strada Luterană, ferestre n-avem, ci un perete lung de sticlă care ne desparte de un hol cu geamuri ce dau afară, totuşi. Chestie care nu ne încălzeşte iarna, nu ne răcoreşte vara, pentru că totul se finalizează într-o curte interioară, capsată şi ea de ziduri înalte, de cărămidă. Aşa se face că uşa trebuie ţinută închisă,a fară e rece, e curent pe hol, la noi e cald, plăcut, nea Bebe, închide, dom’le, odată uşa aia!
Nea Bebe e şoferul redacţiei. Mă rog, unul dintre ei, un altul e „nea Mărin” Nedea, fostul portar al lui FC Olt, mai e şi soţul lui Gabi Chirea, secretara, Vali, dar Vali e mai mult al lui Ovidiu decât al nostru. În fine, dar nea Bebe e mereu neatent; şoferii îşi au locul lor acolo, aproape de uşă şi, mă, ce Dumnezeu, nu vezi uşa aia, că-i dată de perete?! Dă-i un şut şi închide-o!
„Vezi că Bebe Mateescu a dat multe şuturi la viaţa lui şi pe noi, pe olteni, ne-a cam ars!” Mă întorc cu scaunul rotativ şi-i zic, încet, lui Buzărin: dezvoltă, Buză, subiectul, nu-nţeleg! „Nu, pe bune, nu ştii cine e nea Bebe? Nu pot să cred! E Mateescu, care ne-a bătut acu’ 25 de ani, la Craiova. Ne-a luat titlul!”
Zbang! Nu pot să creeed... Am şi eu, tot de vreo 25 de ani, nişte borne, în mintea mea de suporter, care sunt cam aşa: cum ne-a bătut Steagu’ Roşu, în ’73, acasă şi cum Dinamo a luat atunci titlul la golaveraj, învingând cu 4-0 pe CFR Cluj, după finalul ultimei etape, scorul care o făcea campioană pentru un gol în plus. Apoi cum Adrian Păunescu a scris în „Flacăra” despre Craiova lui şi a noastră că e „campioana unei mari iubiri”, cum a venit apoi primul titlu, în ’74, la Ploieşti, apoi cum a construit Teaşcă (alţii zic că nu el!) „Craiova Maxima” şi tot aşa.
Aşadar, nea Bebe, şoferul nostru de atâţia ani, de când eram cu toţii încă la „Sportul românesc”, e Mateescu, de la Steagu’, din primăvara lui ’73. Îl las pe Buză şi, timid ca un copil în prima zi de şcoală, închid eu uşa. Şi mă aşez lângă el. E complet albit, cu o geacă de blugi pe umeri (trage holul!) şi cu un rebus în mână. „Nea Bebe, de vreo douăzeci de ani te caut! Mamă-mamă!”
Surâde şi se trage mai mult pe canapea, să-mi facă loc. „Nu eu am fost de vină atunci, Baronul ne-a mâncat titlul...” Mă prefac că nu-mi amintesc, dar ştiu: „Baronul” era Adamache, portarul Guadalajarei. „Craiova tocmai bătuse la Bucureşti pe Steaua, cu 6-2, pe <<23 August>>. Pe noi nici nu ne băgau în seamă, cred. Mai ales că ne lipsea jumătate de echipă, Pescaru, Rusu, Gergely, Naghi, Zotincă. Ţin minte că înainte de meci, pe culoarul ăla lung al lor, de la vestiare până la teren, Deselnicu zicea că nu ne dau multe, să stăm liniştiţi. Meciul a fost unul care nu se poate povesti. Oltenii tăi au tras din toate poziţiile, de la-nceput până la sfârşit. Oblemenco, ce să-ţi zic, nici de la 40 de metri nu puteai să-i aperi dacă trăgea, dar Sterică le-a scos şi p-alea din 7 metri... Boc, cu capul, Bălan, Deselnicu, Bondrea a jucat şi el în meciul ăla... La un moment dat era Craiova contra lui... Eu am marcat destul de uşor, în prima repriză, m-am dus singur, oltenii erau toţi la poarta noastră, îl tăvăleau pe Baron... Asta a fost, nu pot să-ţi descriu ultimele minute... Erau 40.000 de oameni în tribune, se urcaseră pe gardurile alea de sârmă şi trăgeau de ele... Dacă ne băteau atunci, nu-i mai depăşea Dinamo...” „Cu un gol, nea Bebe, atât. Au luat titlul la golaveraj, cu un gol, atât, în plus, dat faţă de Craiova. Măcar egal dacă făceam...” „N-aveaţi cum! După aia v-a bătut şi UTA, în ultima etapă, la Arad. Acolo vă trebuia egal...” „Acolo ne-a furat Dinamo, arbitrii erau ai lor, plus bani la arădeni...” Nea Bebe se ridică. „Nu mă mai întreba de Sterică... Peste 5 ani avea să moară, înecat în Dunăre, n-avea mai mult de 36-37 de ani... A fost cel mai mare, cel mai bun... Păi, altfel, crezi că juca Angelo cu el în Mexic, titular în toate meciurile, şi cu Anglia şi cu Cehoslovacia şi cu Brazilia?! Nu mă mai întreba nimic.”
Au trecut alţi 24 ani de-atunci. Ştiu, ţin minte că am ieşit să fumez, pe holul ăla de sticlă care nu ducea nicăieri şi n-avea ieşire...
