Nu în Mexic am participat prima oară la un turneu final după Război, ci în Finlanda. E foarte adevărat că nu era Cupa Mondială, de la care nu lipsiserăm la niciuna din primele trei ediţii, începând cu Uruguay 1930, ştiţi, povestea de pe Conte Verde, ci de Jocurile Olimpice Helsinki 1952. Era a doua ediţie postbelică, după Londra 1948, unde România, abia naţionalizată de comunişti, n-a putut fi prezentă pentru că era o ruină, prăbuşită economic şi social.
Dar în Finlanda, peste patru ani, Gheorghiu-Dej a zis „da”. Aşa s-a făcut că am ajuns acolo şi cu naţionala de fotbal. E drept, eram o remorcă la maşina sovietică, dar chiar şi aşa, Olimpiada n-a fost rea pentru noi. Iosif Sârbu a câştigat medalia de aur la tir, Vasile Tiţă – argintul la box, categoria mijlocie, iar bronzul a fost cucerit, simetric, tot de un tirist, Gică Lichiardopol, la pistol viteză şi Gheorghe Fiat la box, la semiuşoară. Toate acestea le-am găsit aşa cum, atât de uşor, o poate face oricine dintre dumneavoastră, căutând câteva secunde pe net. Ce nu e pe net şi mă ţine prizonier într-o poveste un pic melancolică şi cu siguranţă sentimentală e chiar felul cum am aflat-o, într-o dimineaţă din toamna lui 1994, undeva spre capătul din dreapta, cum ieşeai din lift, la etajul 3 al clădirii din strada Vasile Conta care adăpostea sediul „Gazetei Sporturilor”. Acolo, spre dreapta, erau birourile – mici cămări cu tocărie roasă şi ferestre înguste – de la fotbal. Aveam, ca orice redacţie care se respecta, birouri pentru şefi, pentru „administrativ”, pentru fotbal, pentru „sporturi” sau extra-fotbal, cum li se zicea, şi pentru „internaţional”.
Directorul Gazetei, care mă şi angajase de ceva vreme, era Ioan Chirilă, redactor-şef – Laurenţiu Dumitrescu, adjuncţi erau Constantin Firănescu – „nea Bebe” şi Costică Macovei, iar şef la „Internaţional” era Emanuel Fântâneanu, care conducea şi APS-ul. La „Fotbal”, şef era Radu Urziceanu, din generaţia lui nea Vanea, dispărut între timp din lumea asta, ca şi nea Bebe Firănescu, nea Vanea Chirilă ori Pavel Peană, Şerban Ionescu, nea Mache, Eftimie Ionescu, şi câţi alţii, în amintirea cărora mă plec. În fine, e luni dimineaţă, e septembrie, cred, 1994. La 8 fix, nea Radu se aşează în uşă şi o închide. Dacă ai întârziat la şedinţa departamentului, trebuie să forţezi clanţa, apoi împingi uşor, vezi mâneca largă a lui nea Radu sprijinită în tocul uşii, spui pierdut şi respectuos „am întârziat, vă rog să...”, dar bătrânul şef de trib, caustic, ţi-o retează imediat: „Asta se vede, tinere! E 8 şi 10! 8 şi 10, nţ, nţ, nţ... Acum trebuie s-o iau de la capăt...” „Lasă, Radule, zice Gică Nertea, zi-i înainte, că-i explicăm noi p-ormă, în birou... Dă-i ’nainte!” Mă lipesc de un perete şi în câteva clipe bag de seamă că n-am pierdut nimic important: cine merge la etapă şi unde, cine şi cât are de scris astăzi, la ce pagină...
Ieşim. Merg în biroul din capăt, unde sunt cu Cristi Costache, cu Gică Nertea, iar alături, despărţiţi de cadrul unei uşi, Stelian Trandafirescu, Ioan Chilom şi George Rotaru, un erudit, soţul Marilenei Rotaru, ziarista din TVR atât de apropiată Casei Regale. Când, ca niciodată imediat după şedinţă, uşa se deschide şi intră nea Radu. Auzise de-o discuţie între mine şi Cristi Costache apropo de o invitaţie la Radio Total pe care trebuia s-o onorăm măcar unul dintre noi. „Am comentat, măi băieţi, mult la radio. Şi la televiziune, dar mai mult la radio”, zice nea Radu şi-l văd trăgându-şi un scaun aproape. Se aşează lent, atent. Nu mai e ironic, ca adineauri, e la fel de atent la frază şi la detalii, dar surâde. Ceea ce e foarte rar. E un pic emoţionat, e viaţa lui! „După Război am început, eram student la Drept, abia venisem la Bucureşti.” Radu Urziceanu era „de pământ”, cum zicea Gică Nertea, din Târgovişte, fiu de avocat sau judecător, parcă, nu mai ştiu. Înalt, drept ca un şef de trib apaş, cult, amator de presă străină şi cărţi rare... Rudă şi cu geniala Aura Urziceanu, cântăreaţa de jazz... În fine, nu contează. Şi asta pentru că povestea curge uluitor: „Şi ginerele lui Liviu Rebreanu, Radu Vasilescu, fusese, înainte de Război, crainic la Radio... Aşa şi eu! Ei, mă, băieţi, am comentat şi am văzut multe, dar meci ca ăla din ’52, de la Olimpiadă, n-am mai văzut. Şi scriu şi eu de o jumătate de secol aproape, de pe stadioane...”
Nea Radu era dinamovist şi avea, atunci, peste 70 de ani. Eu aveam 27 şi un băiat de o lună acasă, la Craiova. Ascult. E dimineaţă, e frumos afară, e chiar cald. Nea Radu e, totuşi, în pulover. „Atunci am văzut cea mai bună echipă a lumii, Ungaria lui Ferenc Puskas, a lui Lorant, Kocsis, Czibor, Hidegkuti... Peste doi ani avea să joace finala Campionatului Mondial din Elveţia, cu RFG. În minutul 10 aveau 2-0, după ce în grupe îi bătuseră pe nemţi cu 8-3! În sferturi, 9-0 cu Coreea... Tot în anii ăia au bătut Anglia, pe Wembley, cu 6-3, prima înfrângere a englezilor acasă, din istorie. Şi ce înfrângere... Dar să mă întorc la meciul meu, s-a jucat la Turku. Turku nu e în Turcia, cum ai fi tentat să crezi, Georgică!”
