În fine, începe. E faza a doua a grupelor, după cele de 4 s-a trecut la grupele semifinale, de câte 3. Câştigătoarele celor patru grupe merg în semifinale. Grupa de foc e Italia, Brazilia şi deţinătoarea titlului, Argentina lui Maradona. Campioana însă e ieşită deja din joc, a pierdut cu Italia, 1-2, dar şi cu Brazilia, 1-3. Deci Brazilia are nevoie doar de un egal ca să câştige grupa, Italia – de victorie. Şi începe. După 5 minute, Italia e în delir: Conti ţine mingea şi slalomează, lung, printre adversari, îl vede liber pe stânga pe Cabrini şi centrarea acestuia, o parabolă, e reluată fulgerător de Paolo Rossi în gol. Şoc! Tata e însă, contrar obiceiului, optimist. De ce n-ar fi? Brazilia dansează pe teren, nu joacă. În grupe o condusese şi URSS-ul, până în minutul 75, când Socrates şi apoi Eder, în 88, au întors. Apoi şi Scoţia, dar care a „luat” apoi 4: Zico, Oscar, Eder şi Falcao. Apoi alte 4 Noii Zeelande: Zico, două, Falcao şi Serginho. A venit la rând, cum ziceam, Argentina, Serginho, Zico, Junior.

Aşa că Brazilia lui Santana dansează. În şapte minute egalează, combinaţie aiuritoare, neverosimilă Zico – Socrates şi „doctorul” îl execută pe Zoff, pe „scurt”. Şi Brazilia atacă, atacă, atacă. Cerezo însă scoate în centru, cum nu se face, o pasă din lateral. Oscar nu e atent şi Rossi, ţinut în teren inexplicabil până la acest meci, îşi revine: 2-1!

Şi Brazilia atacă. Grandios, învăluitor, superb. Junior, Falcao, dr. Socrates, Zico, zis şi „Pelé alb”, Eder aruncă tribunele în aer. Dar ratează şi minutele trec. Italia lui Bearzot rezistă tot mai greu, Bergomi, Scirea, Cabrini, Tardelli se strâng în jurul lui Zoff. La 40 de ani, „il capitano” e năuc între buturi.

...Tata expiră greu. Cât vor rezista? E aproape minutul 70 când Falcao egalează 2-2. Nu cred până nu văd. Şi ce văd? Că Telê Santana, disperat, nu-şi poate opri băieţii să atace. De ce? De ceee? Corner şi acelaşi Rossi deviază şutul lui Tardelli: e 3-2 şi mai e un sfert de oră. Telê Santana, creatorul celei mai bune şi frumoase echipe din istorie, se ridică de pe bancă. Şi Zico atacă, doctorul Socrates atacă, Eder trăzneşte, dar totul e pierdut... Gata. Plâng şi fug în bucătărie. Mama nu înţelege. Nu eram şi eu cu Italia? Cine a bătut?! Ce ai?

...Au trecut 40 de ani. Ai mei nu mai sunt. Am văzut turnee finale de la faţa locului, am citit ancheta revistei World Soccer din 2010 şi am văzut că echipa tuturor timpurilor e Milan-ul lui Sacchi. Pentru mine însă nici Barcelona de azi, poate cea de mâine, nu e ca Brazilia celor 15 ani ai mei, de atunci. Nici Santana nu mai e. A murit în 2006, la 75 de ani, cu un picior, stângul, amputat.

Tot pe Google scrie, dacă-l cauţi, că a inventat „jogo bonito”, „the wonderful game” şi că iubea Olanda şi pe Neeskens. Fusese atacant la Fluminense, unde în 9 ani marcase 162 de goluri. 557 de jocuri. În 1986 a încercat iar la Mondialul din Mexic. Tot cu Socrates, tot cu Zico, tot cu Junior... A pierdut la penalty-uri, în sferturi, cu Franţa, dominând tot meciul. Apoi a luat titlul cu Sao Paolo şi două Cupe Intercontinentale, măturând Barcelona lui Cruiff şi Milan-ul lui Capello. Ceea ce era de demonstrat. Atunci însă, în vara aceea...

...Daţi „Brasil 1982” pe Google. Veţi vedea, în doar 5 minute, „one of the all time great games of World Cup history”. Era ziua mea, 5 iulie 1982 şi aşteptam rezultatele la treaptă.

P.S. Am luat, până la urmă. Acum, în nopţile astea când mă pregătesc să comentez meciurile Mondialului din Qatar, pierdut prin studiourile din Pangratti ale Televiziunii, îmi aduc aminte, mai clar şi mai net, de doctorul Socrates, de Rossi şi Zico, de Zoff şi Junior. De Oscar de atunci şi de acolo, doar de Oscar... Şi de noaptea lungă, până spre dimineaţă, în care mama m-a ţinut de mână, plimbându-ne prin tot Cişmigiul, de la Sfântul Sava la Lazăr, să vedem dacă şi cine şi, mai ales, când se afişează rezultate. La Lazăr s-au pus ultimele.