Din 17 iulie 2006 şi până pe 31 mai 2008, adică în toată perioada în care am trăit la Arad, inclusiv rivalitatea enormă, totală şi uneori sufocantă cu Timişoara, un nume, unul singur s-a opus orgoliului şi grandorii, ba chiar şi forţei bănăţenilor: Petschowski.
Sigur, rivalitatea depăşea un veac de unicitate, eu am prins doar o felie îngustă, o fantă de lumină, dacă vreţi, prin care m-am strecurat ca să înţeleg ce-i cu Aradul, de ce e alergic la violetul Timişoarei şi mai ales de ce Banatul e „fruncea”, când UTA are 6 titluri şi 2 Cupe, iar Poli – nimic!
Sigur, pentru că povestea era mai veche, depăşea secolul, cum spuneam, şi venea din anii interbelici, când UTA nu exista, iar Poli era o echipă e amatori, universitară şi fragilă. Iar în epocă, de asemenea un nume strivea totul, de data asta de partea Timişoarei: Ripensia. Iar Ripensia vorbea, în tunelul timpului, şoptind la rându-i un alt nume, un soi de parolă cu care se prezenta, punctuală la întâlnirea cu istoria: Dobay.
...Aradul nu-l uitase şi tocmai de aceea, la orice discuţie, inclusiv cele de până dimineaţa de la barul lui Collin, „Old Lady’s Pub”, era nevoie de invocarea lui „Ceala” pentru a face faţă „Calului”.
Ştiam de mult povestea. Am mai spus ce cărţi mi-a cumpărat în copilărie tata, începând cu „Perla Neagră” a lui Alain Fontan. O dată i-am cumpărat şi eu, o dată sau de mai multe ori, nu mai ştiu, dar am rămas doar cu una între timp. E vorba de biografia lui Dobay, „Şut... goool!”, un volum pe care îl ştiam pe de rost şi cred că foarte puţin îmi trebuie să-l deschid ca să mi-l amintesc frază cu frază. Mi-e însă foarte greu să trec de pagina de gardă, acolo unde i-am scris, cum fusesem învăţat de mama, atunci când i-am dăruit cartea, „Mitran Marius Emil dăruieşte această carte tatălui său cu ocazia împlinirii a 46 de ani de viaţă.” E scris oblic, sus în stânga şi, reconstituind, e scrisul unui băiat de 12 ani, foarte timid. Cartea o cumpărasem de la librăria Lumina de pe Dorobanţi, e şi azi, lângă biserică şi vizavi de liceul Caragiale.
Am crescut cu acea carte şi cu povestea magnifică a Ripensiei lui Dobay. Îl chema de fapt Istvan, era ungur, ca şi Petschowski. Ţin minte cum povestea că rămăsese orfan de tată, în 1916 (avea 7 ani!) şi cum, cu bunica, cu mama şi cu fratele mai mare, Ernest se mutaseră din Caransebeş în „Fabruck”, cartierul de fabrici al Timişoarei.
În 1944, pe 7 aprilie, eram de tură în redacţia „Orei”, acolo am aflat de moartea „Calului”. Am făcut o ştire, pe coloană, iar seara, acasă, i-am spus lui taică-meu. „Păi ai cartea lui, mi-a zis, nu ţi-am luat-o eu când erai mic?! Toată ziua erai cu ea...” „Nu, tată, eu ţi-am cumpărat-o ţie, dar aşa e, era cartea mea preferată.” Apoi am schimbat subiectul.
Dobay. I se spusese „Calul” pentru că lăsa impresia că alerga în galop, iute şi puternic. La primul titlu al Ripensiei, în 1933, marcase 16 goluri în 14 meciuri! Fusese selecţionat şi pentru campionatul mondial din Uruguay, în ’30, dar Octav .Luchide, şeful fotbalului românesc, considerase că-i prea tânăr şi nu-l urcase pe Conte Verde. Trăsese însă mai tare pentru Ripensia lui, zece ani încheiaţi. 130 de goluri în 160 de meciuri, iar la naţională marcase 20 în 41 de jocuri.
În 1933 se născuse taică-meu şi mereu am ştiut că, atunci, Ripensia era campioana. (Eu, în ’67, eram sub zodia Rapidului. Dar asta n-a prea contat...) Învăţasem pe de rost tot ce povestea Dobay. Despre plonjoanele portarilor Zombory şi Pavlovici, de „fachirul Kotormany”, de extrema cât un fulg, Bindea, de Bürger, de Deheleanu, de Nicolae Kovacs, de „vârful” Ciolac, de Schwartz şi Beke. Dar mai ales de povestea cu maimuţa. Se pomenea, cică, în epocă, de şutul lui Dobay, care trăznea de acolo, de pe extrema stângă. Şi care ar fi omorât o maimuţă, pusă între buturi să apere, miză a unui pariu excentric. În realitate, episodul n-a existat, dar Dobay a dus cu el, toată viaţa, legenda. Ceea ce s-a petrecut însă a fost un gol marcat contra Juventusului la Bucureşti, când mingea, izbită crunt, a rupt plasa porţii. Întâmplarea e povestită, ca să închidem cercul, de un mare arădean, Coloman Braun – Bogdan, zis şi Cibi-baci, pe teren atunci, ca jucător al Juventusului.
În ’34, la Mondialul din Italia, a deschis scorul la Trieste, în celebra partidă cu Cehoslovacia, viitoarea finalistă. Un colos, pe nume Planicka, era în poarta cehilor. După 10 minute însă Dobay îl doborâse. Se zice că Planicka era cel mai bun portar din lume. Până la urmă cehii ne-au întors, puc în minutul 50 şi Nejdely, în 67. La Mondialul următor, în ’38, Dobay avea să marcheze în ambele meciuri cu Cuba, 3-3 şi 1-2, la rejucare.
Aşa a fost Dobay şi aşa legenda lui. Patru titluri (’33, ’35, ’36, ’38), două Cupe (’34 şi ’36), de 4 ori golgheter al ţării, de 3 ori consecutiv. În dubla cu AC Milan (3-0 la Timişoara, gol Dobay şi 1-3 la Milano), „Gazzetta dello Sport” îl vede drept cel mai bun fotbalist de pe teren. Iar Italia era dublă campioană mondială!
În fine, în 12 iunie 1939, cu 3 luni înaintea începerii celui de-al doilea război mondial, pe ANEF, cu 40.000 de oameni în tribune, campioana lumii, Italia învinge cu 1-0 România. Iată formaţiile, mai emoţionante decât orice poveste. Italia: Olivieri – Toni – Rava; Depetrini – Andreolo – Locatelli; Biavatti – Perazzola – Piola – Giuseppe Meazza – Colaussi. România: Pavlovivi – Lengheriu – Slivăţ; Vintilă – Juhasz – Lupaş – Orza – Renter – Baratky – Bodola – Dobay. A marcat Colaussi (’23), dar Bodola a avut o bară. Vintilă a fost cel mai bun de pe teren. Nea Vanea Chirilă mi-a spus odată că acel atac a fost cel mai bun din toată istoria fotbalului nostru. La 29 de ani însă, pentru Dobay avea să fie ultimul joc sub tricolor, se adunau norii negri, vorba lui...
Campion cu CCA, în ’56, ca antrenor, Dobay a dus cu el toată grandoarea Timişoarei, închisă într-o epocă şi într-o carte. Cartea o mai am. Ca şi informaţia că Dobay avea o gropiţă în bărbie. Se zice că toţi avem, mai mult sau mai puţin vizibilă, o astfel de gropiţă. Şi că un înger, în clipa chiar a venirii pe lume a unui copil, apare şi îi pune un deget pe gură. Cică aşa i-ar interzice să dezvăluie secretele pe care le cunoaşte deja în acel moment. Gropiţa e urma lăsată de degetul îngerului. Dobay n-a făcut să povestească însă decât ce s-a întâmplat după ce îngerul şi-a luat mâna.
