La el auzisem, cu ceva vreme în urmă, celebrul argument pentru care Lucescu trebuia să joace la mijloc, în naţională, cu Ţicleanu şi nu cu Augustin. „E mai bun, dom’le, Augustin, zicea unul că-s eu dinamovist, dar e mai luptător, e mai muncitor, Ţicleanu e mai tehnicuţ, aşa, dar e tot cu fuga, e mai fragil…” „Dom’le, zice doctorul – pe care îl am şi acum în faţa ochilor, înalt, peste 1.90, cu ochelari, undeva pe la 45-50 de ani – dom’le, dacă e luptător, să se ducă, dom’le, în Afganistan, că au intrat ruşii acolo şi au nevoie de oameni, am auzit.” „Hai, dom’ne, că dumneata tot timpul faci mişto! Dom’ doctor, vă zic eu, e mai harnic, mai muncitor Augustin…” „Păi, dom’le, dacă e muncitor, angajaţi-l la Uzinele Republica, la Ţevi Sudate, la Electromagnetica, undeva, dacă zici că e muncitor… Eu vorbeam de fotbalişti, nu de muncitori… Mai ţii minte meciul cu Bordeaux, ce gol a dat? Dar ăla cu Norvegia? Dar acum cu nemţii, ce pasă i-a pus lui Crişan?Dar dacă mata vrei vreun luptător, ţi-am zis, fă o cerere la ruşi, că cică în Afganistan e criză de efectiv…”
…Doctorul era acolo, mai toţi din jurul lui zâmbeau. Era, într-adevăr, în formă. M-am apropiat şi, o secundă, am avut impresia că mi-a făcut cu ochiul. Nu, nu era o impresie, chiar aşa făcuse. Şi a continuat apoi ce începuse. Lipit de grup, am căutat să-l am tot timpul în faţă, să-l văd când spune ce spune. Dacă închid ochii, îl văd şi acum şi mă văd şi pe mine. Uşor pe vârfuri, strângând în mâini, cum am zis, „Sportul” din ziua aceea. Cronica lui nea Mache. Articolul de fond al lui nea Vanea. (Peste 11 ani aveam să fim toţi trei în aceeaşi redacţie, doar că ziarul nu se mai numea „Sportul”, ci „Gazeta Sporturilor”.)
„Domnilor, zicea doctorul, Craiova e o ţară în sine. În România asta penibilă, securistică, bolnavă, cum vreţi să-i ziceţi, că mie de Ceauşescu nu mi-e frică („are o soră în America, zice cineva, d-aia nu-i e frică, ştiu io, dar noi, ăştilanţi, ce facem?!”), domnilor, dom-ni-lor!, după ce i-a eliminat pe nemţi ieri, gata, nu-i mai zicem Universitatea, ci Republica Federală Craiova. E altă lume acolo! Aţi mai văzut în Europa asta public ca la ei? Că mă uit şi eu pe bulgari, pe sârbi, că am un văr la Reşiţa, pe ce apuc, pe rezumate de meciuri, de cupe europene… Nicăieri! Nicăieri n-am văzut ce-a fost ieri la Craiova. Jur! Da’ pe Balaci l-aţi văzut? Cum a bătut lovitura aia liberă? Aa?Doamne, pupa-ţi-aş tălpile, ce stil are băiatul ăsta! Dacă blondu’ nu e cel mai mare jucător din Europa la ora asta, să-mi ziceţi pleacă, doctore şi nu mai calc pe-aici! Acesta e cancelarul fotbalului românesc! Fiţi atenţi! Dacă Dinamo nu-şi bagă coada, fac ăştia ceva, îl arestează pe Păunescu, pe mă-sa lu’ Crişan, găsesc ei ceva, ăştia, oltenii fac cea mai tare echipă din lume! Eu sunt cu Steaua, mă ştiţi de zeci de ani…, dar Craiova asta e cea mai frumoasă echipă pe care am văzut-o vreodată! Uite, puştiu’ ăsta va fi cel mai norocos, că el ţine cu Craiova, l-am simţit. Ţii cu Craiova, este?” Zâmbesc şi dau ca prostu’ din cap. Da, ţin. „Da, dom’ doctor, ţin…” „Ştiam, că te urmăresc. Păi, mă, câţi ani ai tu? Paişpe, cinşpe, că eşti la liceu, n-ai mai mult…” „Şaişpe”, zic eu. „Uite, tinere, ai şaişpe ani. Ţine minte ce-ţi zice acum doctoru’. Zece ani de-acum înainte, Craiova va da ora exactă în fotbalul românesc. Chiar dacă îmbătrânesc ăştia, vor veni alţii…Toată lumea o să vrea să joace la Craiova, crede-mă. Doar să nu vă facă ăia de la Securitate ceva, că ăştia sunt în stare de orice… Dar aia e ţara voastră, unde o să vrem să fugim cu toţii într-o zi, puştiule! Ţine minte!”
Am ţinut. Dar Craiova a murit peste o lună, în semifinala cu Benfica, la golul lui Filipovici. Sau la bara lui Crişan, totuna… Apoi a mai murit o dată peste un an, când Arezanov, în februarie ’84, i-a rupt piciorul lui Balaci. Definitiv Republica Federală Craiova a încetat să mai existe în 1985, când Balaci cu Zoli Crişan şi cu Donose au fost împinşi să plece din oraş, când Ţicleanu, ca să-l salveze pe Geolgău, care semnase cu Sportul, s-a dus el însuşi în Regie, când Beldeanu a plecat la Vâlcea, apoi în ’86, când Cami a fost luat de Dinamo. Apoi anul următor, când Ungureanu a fost luat de Steaua şi apoi peste încă un an, când Lung a ajuns şi el în Ghencea. Şi tot aşa. Craiova, care era de fapt un regat şi nu o republică, aşa cum credea dom’ doctor, a murit de mai multe ori şi succesiv. Când lui Adrian Păunescu i-au luat revista şi Cenaclul, în iunie 1985, când Ştefan Andrei a fost demis de Ceauşescu din postul de ministru de externe. Când.
…Azi nici nu ştiu dacă Republica aceea a doctorului, a mea şi a noastră, dar mai ales a lor, mai există dincolo de vis. Poate că nici doctorul nu era doctor. Poate că nici primăvara aceea n-a existat. Cine ştie dacă Păunescu a scris vreodată vreun imn? Cine ştie cine mai avea un cântec şi-n priviri? Şi cine avea parte rareori de bucurii, cică doar în unele duminici, pe la nunţi? Cine ştie că ar fi cântat Tudor Gheorghe, cândva, despre o iubire alb-albastră care la Craiova ar fi fost mereu? Ce-nseamnă mereu? Şi, mai ales, ce-nseamnă iubire într-un oraş care e pe cale fie să se dizolve într-un trecut care nu se mai repetă, fie să se agaţe de-o speranţă pe care nişte oameni o sădesc în sufletul lor, aproape cu forţa. Iar noi, obişnuiţi din anii aceia să ne fie făcut răul cu forţa, aproape că nu înţelegem că acum ni se face bine cu tot dinadinsul. Craiova de azi chiar are un cântec şi-n priviri. Şi, poate, şi-o lacrimă. Republica Federală, desigur, că până la Regatul de atunci mai avem ceva de tras. A, şi să nu uit: aveam cinşpe ani, nu şaişpe. Şi Negrilă dăduse golul calificării cu Kaiserslautern. Corner Balaci, după un şut de la 30 de metri al lui Cami, portarul respinsese greu. Apoi corner bătut de Ilie şi Negoro, din 6 metri, cu stângul, sub bară…
