Republica Federală Craiova. Am auzit prima oară această formulare prin care se încerca definirea Marii Echipe în 1983, pe 17 martie, a doua zi după calificarea în semifinale. Eram în Cişmigiu, acolo învăţam, la Liceul Lazăr. Azi, când scriu, e tot ziua aceea, 17 martie, doar anii, ceva din viaţă şi vremea diferă. Dar nu foarte mult…
Atunci, cu geanta mea alb-albastră pe umăr (era de la Air France, o primise mama de undeva, cred), am auzit, în Cercul Microbiştilor (sau „La Careu”, cum i se zicea uneori) această definiţie a Craiovei. Ne calificaserăm, eram de 24 de ore în semifinalele Cupei UEFA, eliminaserăm pe Kaiserslautern şi eram foarte fericit. Tare fericit eram. Cum ieşeai pe poarta liceului, care e tot în Cişmigiu, făceai dreapta, intrai pe o alee mai largă şi, după zumzetul care se auzea dintr-o anume direcţie, ghiceai unde trebuie să ajungi. „Careul” era chiar aşa, un careu cu câteva mese de piatră unde se juca şah şi cu un spaţiu în mijloc, în care se strângeau vorbitorii şi ascultătorii lor. Oricând vorbitorul putea deveni unul dintre ascultători şi viceversa. Stăteam aşa, neîndrăznind vreodată să vorbesc (eram elev, cu matricola pe braţul stâng, ce Dumnezeu, bine că mă lăsau să ascult!) şi nu mă mişcam, decât de la un grup la altul, ore în şir. Dacă astăzi pot susţine orice polemică pe lumea asta, de-acolo mi se trage. Şi de la tata, pe care nu l-am auzit niciodată lipsit de argumente. Dar tonul, zeflemeaua, ironia, încadrarea subiectului şi a inamicului care te atacă, de acolo îmi vin. Şi sper că le mai am, neexersându-le de mult…
În fine, ascultam. Era primăvară, aveam un zâmbet liniştit, îmi închipui, pe faţă, AI MEI erau stăpânii lumii! Mă rog, cel puţin ai României şi ai Europei cu certitudine… De câteva luni, până să fi ajuns, ieri, în semifinale, Craiova mea eliminase numai campioni mondiali şi viitori campioni mondiali, aveam să aflu în anii de dincoace de acea zi. Graziani, Antognoni, Bertoni, Passarella, Brehme (cel care avea să dea golul victoriei, 1-0, în finala Mondialului din ’90, cu Argentina), Briegel, Tigana, Trésor, Dieter Müller, Gresse, cei care îşi vor pune apoi titlul european în palmares. Sau îl aveau deja, cazul nemţilor. Cu toţii plecaseră în genunchi din faţa Craiovei MELE şi normal că mă interesau discuţiile, frate! Păunescu scosese în ziua aceea o „Flacără” specială, cu Cămătaru şi Briegel într-un duel din care se vedea clar că neamţul era „subordonat” de Cami… În buzunar aveam ziarul „Sportul” cu cronica lui Eftimie Ionescu şi textul cu „Craiova Maxima” al lui nea Vanea Chirilă.
…Oamenii discutau, erau mulţi, cel puţin vreo şase grupuri, de obicei erau două-trei… Unul însă era mai mare ca toate. Îl domina un medic de la Spitalul de Urgenţă, care apărea foarte rar pe-acolo, poate o dată pe lună sau de două ori, dar care vorbea strălucitor, ironic şi cu un umor debordant. Nu ţinea cu Craiova, ţinea cu Steaua, dar o apăra întotdeauna pe Craiova de „câinoşenia” dinamoviştilor, pe care, genetic cred, nu-i putea admite în peisaj. La el auzisem, cu ceva vreme în urmă, celebrul argument pentru care Lucescu trebuia să joace la mijloc, în naţională, cu Ţicleanu şi nu cu Augustin. „E mai bun, dom’le, Augustin, zicea unul că-s eu dinamovist, dar e mai luptător, e mai muncitor, Ţicleanu e mai tehnicuţ, aşa, dar e tot cu fuga, e mai fragil…” „Dom’le, zice doctorul – pe care îl am şi acum în faţa ochilor, înalt, peste 1.90, cu ochelari, undeva pe la 45-50 de ani – dom’le, dacă e luptător, să se ducă, dom’le, în Afganistan, că au intrat ruşii acolo şi au nevoie de oameni, am auzit.” „Hai, dom’ne, că dumneata tot timpul faci mişto! Dom’ doctor, vă zic eu, e mai harnic, mai muncitor Augustin…” „Păi, dom’le, dacă e muncitor, angajaţi-l la Uzinele Republica, la Ţevi Sudate, la Electromagnetica, undeva, dacă zici că e muncitor… Eu vorbeam de fotbalişti, nu de muncitori… Mai ţii minte meciul cu Bordeaux, ce gol a dat? Dar ăla cu Norvegia? Dar acum cu nemţii, ce pasă i-a pus lui Crişan?Dar dacă mata vrei vreun luptător, ţi-am zis, fă o cerere la ruşi, că cică în Afganistan e criză de efectiv…”
…Doctorul era acolo, mai toţi din jurul lui zâmbeau. Era, într-adevăr, în formă. M-am apropiat şi, o secundă, am avut impresia că mi-a făcut cu ochiul. Nu, nu era o impresie, chiar aşa făcuse. Şi a continuat apoi ce începuse. Lipit de grup, am căutat să-l am tot timpul în faţă, să-l văd când spune ce spune. Dacă închid ochii, îl văd şi acum şi mă văd şi pe mine. Uşor pe vârfuri, strângând în mâini, cum am zis, „Sportul” din ziua aceea. Cronica lui nea Mache. Articolul de fond al lui nea Vanea. (Peste 11 ani aveam să fim toţi trei în aceeaşi redacţie, doar că ziarul nu se mai numea „Sportul”, ci „Gazeta Sporturilor”.)
