Marian Fernando Huja s-a născut la Agualva-Cacem, în Portugalia, pe 5 august 1999, din părinți care provin din Țara Oașului. A început să învețe fotbal la Academia lui Belenenses și, mai apoi, s-a perfecționat la cea a lui Watford. La Petrolul s-a impus rapid, devenind unul dintre cei mai buni fundași centrali din SuperLiga României. Din păcate, o accidentare stupidă l-a ținut departe de fotbal încă din prima lună a acestui an. După operația suferită în Portugalia și refacere, a revenit la fel de puternic.
O accidentare gravă este coșmarul oricărui fotbalist. A trebuit să treci și tu prin astfel de momente și, din fericire, calvarul tău s-a încheiat. Hai să ne întoarcem, totuși, la începutul anului, mai exact pe 9 ianuarie, în Antalya, în minutul 64 al testului cu azerii de la Turan Tovuz. Ce s-a întâmplat?
Îmi aduc aminte perfect faza, un duel undeva la marginea terenului, în tușă. Primul gând pe care l-am avut, atunci, a fost să fac „alunecare”, dar am ezitat. Am zis că am viteză mai mare decât adversarul, m-am gandit că pot, astfel, să-mi câștig poziția, să iau prim-planul, însă atunci când am pus piciorul stâng pe teren am simțit cum mi-a alunecat călcâiul. Nu mult, cam doi centimetri, așa, dar a fost suficient ... M-am ridicat, am ieșit de pe teren, ziua următoare eram deja la sală. N-am vrut să cred, pe moment, că este ceva foarte grav. Abia după trei RMN-uri s-a confirmat faptul că am ligamentul încrucișat anterior rupt. Verdictul a fost clar: operație, pauză șase luni!
Ai mers în Portugalia pentru intervenția chirurgicală?
Da, am apelat la doctorul care operează sportivii lui Sporting Lisabona, printre ei și mulți fotbaliști, așa că am avut mare încredere în reușita intervenției. În plus, mama era cu mine, urma să fac și prima parte a recuperării acolo, și am decis să merg la Lisabona. Operația a durat 3-4 ore și am cerut să fiu anesteziat total, să nu știu nimic din ceea ce se întâmplă, în acele momente, în jurul meu. Doar să închid, ochii, să-i deschid și gata!
Și după „gata” ce a urmat?
În primul rând, nu mi-a fost frică de ceea ce o să urmeze după operație. Am vorbit eu cu mine, ca să spun așa, și mi-am propus să nu fiu o victimă, ci să atac situația. Și parcă timpul a trecut repede, am revenit alături de colegii mei, m-am întors și pe teren, mi-am propus să uit ce a fost, să muncesc și să fiu mai bun decât înainte.
Primele minute după revenire le-ai prins în Cupa României, la Pecica. Cum te-ai simțit?
Nu am avut deloc emoții când am intrat pe teren, eram în superioritate numerică și m-am gândit doar că trebuie să ajut echipa să câștige meciul. Nu m-am gândit nici la accidentare, ci doar că sunt acolo și trebuie să-mi fac treaba, ca întotdeauna.
Iar acum, la Craiova, a fost nu doar primul tău joc campionat, după o pauză de mai bine de zece luni, ci și cel dintâi gol marcat de tine în SuperLiga. Se poate povesti sentimentul trăit?
A fost ceva incredibil! Am fost un pic șocat, chiar dacă era un moment la care visam. Chiar am revenit după 10 luni şi la redebut am dat gol? Pentru un fundaş e ceva special, nu o să uit niciodată momentul acesta. Dar, sunt un luptător, pentru astfel de momente muncesc.
Una peste alta, cu ce rămâi după perioada asta?
Eu plec de la ideea că nu am devenit mai slab, ci, din contra, mai bun, mai puternic. Și mental, și fizic. Nu sunt nici primul și nu voi fi nici ultimul jucător care se confruntă cu o accidentare gravă. Dar, în astfel de situații, fiecare află cum poate să și treaca peste ceea ce i se întamplă. Știu, la început e un pic de tristețe, poate și senzația că ai pierdut un tren, dar, pe parcurs, descoperi că, de fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Eu n-am pierdut 10 luni, ci am câştigat 10 luni! Timp în care m-am pregătit să revin și mai puternic.
