S-a născut la Agualva-Cacem, în Portugalia, pe 5 august 1999. Părinții săi provin din Țara Oașului, iar cariera de fotbalist a început-o la clubul local, AS Cacem. A trecut la Academia lui Belenenses și, mai apoi, s-a perfecționat la cea a lui Watford. A început să joace la echipa daneză HB Koge, pe când avea doar 17 ani. Marian Fernando Huja are acum 23 și a debutat în Superligă în tricoul Petrolului Ploiești, club la care s-a transferat în 2020 și cu care a reușit promovarea. Are 1.93 m și este unul dintre cei mai promițători fundași centrali din prima competiție a României.
Marian sau Fernando? Cum preferi?
Marian, varianta românească! Asta deși s-ar putea spune că sunt mai degrabă portughez, pentru că m-am născut și am crescut acolo până la 16 ani. Dar, în egală măsură, sunt și român, pentru că familia îmi este de aici. Trebuie să recunosc, însă, că legăturile mele cu România nu erau extrem de strânse, veneam când puteam, din când în când, mai mult vara, iar după ce fotbalul a devenit ceva tot mai serios și a început să-mi ocupe aproape tot timpul am rărit vizitele în țara părinților mei.
Ai crescut în Portugalia, dar o parte importantă a junioratului ai făcut-o în Anglia. La seniori ai debutat la un club din Danemarca, pentru ca, mai apoi, să cauți confirmarea în România. Hai să o luăm pas cu pas ...
Da, la vârsta de 16 ani am plecat la Watford. Ce a însemnat Anglia? Disciplină și multă, foarte multă muncă! Dar și un nivel de profesionalism pe care nu l-am întâlnit nicăieri în altă parte. Sper ca într-o zi să mă întorc acolo, dacă voi avea șansa aceasta, bineînțeles. Premier League este, clar, campionatul în care aș vrea să joc, mai mult decât în Portugalia.
Danemarca?
Am căutat un loc în care să pot debuta cât mai repede la seniori. În Anglia era foarte greu să fac pasul acesta, pentru că trebuie, ca fundaș central, să ai în primul rând experiență. A fost o variană să merg la Șahtior Donețk, dar nu s-a „legat”, iar apoi a apărut oportunitatea HB Koge și am zis imediat OK. Am văzut-o ca pe o șansă în cariera mea, pentru că era un club la care jucau mulți tineri și unde nu exista neapărat o presiune. Un mediu în care puteam să cresc, să fac greșeli, să învăț din ele și să mă dezvolt. Acolo l-am avut coechipier pe Jean Claude Adrimer Bozga, fost jucător în România, inclusiv la Petrolul, acolo l-am cunoscut pe Alexander Bah, cel care, acum, este la Benfica, iar la 18 ani am avut posibilitatea să debutez la seniori.
Și, în 2020, a apărut posibilitatea să te transferi în România, țara părinților tăi ...
Înainte să încep cel de-al treilea meu sezon în Danemarca, la Koge s-a schimbat antrenorul, iar noul tehnician a vrut să le ofere oportunități și altor jucători. Am înțeles asta, am căutat să văd ce opțiuni am, iar un agent m-a căutat și mi-a zis că Petrolul este interesată de mine. Bozga mi-a vorbit foarte frumos despre club și m-am decis să vin aici.
Era eșalonul secund, nu te-a întors un pic asta?
Nu, pentru că proiectul era unul bun, echipa era foarte bună, antrenorul la fel, mi-a plăcut tot ceea ce am găsit aici. Din păcate, nu a fost să și promovăm din primul sezon.
Și iată că au trecut, deja, doi ani de la sosirea ta în România. Cum îi caracterizezi?
Ca pe o perioadă extrem de importantă, pentru că a trebuit să trec, practic, de la un copil la un bărbat, să mă maturizez foarte rapid. În România a trebuit să învăț, în primul rând, să fiu mult mai serios, să înțeleg cât de mult contează atunci când câștigi sau pierzi, mai ales la o echipă cu pretenții și cu obiective, precum Petrolul.
Și nu ți s-a părut că se trăiește totul la extreme, față de „liniștea” din Danemarca?
Ba da, era, într-adevăr, mult mai mult calm în Danemarca, dar aici îmi place mai mult. Am fost crescut, de mic, într-un spirit competitiv, pentru că fotbalul e o religie în Portugalia. Urăsc să pierd, îmi place să câștig!
Ai promovat cu Petrolul și, iată, debutul tău în carieră la nivel de primă ligă s-a petrecut în România. Cum a fost?
Am avut ceva emoții, normal, pentru că lucrurile sunt mult diferite. Sunt jucători de calitate, iar lumea se așteaptă la altceva și de la tine. Dar, după primul meci din sezon, cel cu FC Voluntari, am simțit că pot să joc în prima ligă și am prins încredere. Și, trebuie să recunosc, Gabi Tamaș m-a ajutat foarte mult să cresc în perioada asta.
Ai și o prietenie specială cu colegul tău din apărare, Bart Meijers, poate fi și asta o explicație a faptului că defensiva a fost unul dintre punctele forte ale Petrolului în acest sezon?
Din prima zi când am ajuns aici, de la primul antrenament, am avut așa, o „chimie” pe care nici nu poți să o cumperi, nici nu poți să o înveți. A fost un click de la bun început și, de atunci, relația noastră de prietenie a tot crescut. E fratele meu și în teren, și în afara lui!
Revenind la campionat, cum ți se pare Superliga?
Extrem de echilibrată, așa cum se vede și în clasament! Bine, sunt cele cinci formații foarte bune, care au și o putere financiară mare, după care, însă, toate celelalte sunt cam la același nivel. Și, cu multă muncă se pot obține rezultate bune, se nivelează și diferențele financiare.
Am trecut de jumătatea sezonului regulat, ați jucat, astfel, cu toate echipele. Ce adversar ți s-a părut cel mai periculos?
Nu-i uit pe cei care au dat gol de lângă mine.... Ce să zic, până când i-am prins stilul lui Alibec, deja marcase de două ori, el a fost cel mai puternic adversar!
Care sunt obiectivele tale pe termen scurt?
Să cresc și să demonstrez că merit să joc meci de meci! Iar, cu Petrolul, obiectivul principal este să ne menținem în Superligă, dar am arătat că suntem competitivi și că putem spera la mult mai mult. Am avut și șansă, am avut și ghinion și cred că putem să ne batem cu toate echipele din campionat.
Ai o selecție la reprezentativa Portugaliei U-18. Dacă va fi să sune telefonul, cine ai prefera să fie la celălalt capăt, Eduard Iordănescu sau Fernando Santos (n.n. selecționerul Portugaliei)?
Ha-ha-ha ... Nu știu, e greu de spus. Important este să fiu dorit cu adevărat undeva și am să mă duc acolo unde voi simți că se întâmplă asta!
