Povestea e una dintre cele mai provocatoare dintre toate care au format mitologia modernă a lumii, o istorie care se construiește din mers și care, cred, ne mobilează și pe noi, interior, mai mult sau mai puțin modern, mai mult sau mai puțin de lux.
E vorba de istorioara “sabiei lui Damocles”, pe care îndrăznesc să spun că o știm cu toții, mai cu seamă pentru că am trăit-o cu toții, în diferite forme sau momente ale propriei experiențe de viață. Să ne-o reamintim însă, așa cum e ea păstrată în dicționarele cu expresii celebre. Așadar, Damocles, curtean al lui Dionysios cel Bătrân, tiranul Siracuzei, a fost pus de acesta, sătul de laudele care îi erau aduse, pe propriul tron, la un ospăț. Pentru a-i da, astfel, o lecție, Dionysios a poruncit să-i fie acordate toate onorurile regești, doar că, pe când Damocles era în culmea fericirii, ținând cont de noua și extraordinara lui stare socială, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan atârna o sabie, exact deasupra capului lui Damocles, prinsă doar cu un fir de păr de cal. Primejdia era iminentă...Și astfel, “sabia lui Damocles” a devenit sinonimă cu un pericol care te amenință mereu. Ce e de făcut, vorba lui Lenin? În astfel de cazuri, când crezi că e bine, când pare că lucrurile merg în direcția pe care ți-o dorești, și, deodată, realizezi că deasupra capului e o sabie care poate cădea asupra ta în orice clipă...
Multe sunt de făcut pentru a nu accepta să trăiești sub amenințare. În primul rând, să știi dacă meriți să fi urcat, ca Damocles, pe o poziție pe care nu ai stăpânit-o vreodată pînă atunci. Sau pînă acum! Apoi, să-ți cunoști lungul nasului.
Și, mai cu seamă, să te dai jos de acolo, repejor, dacă ai realizat că nu e locul tău acolo și că s-a distrat cineva cu propriul tău destin.
Nu se poate trăi, nu se poate munci bine sub amenințare, nu se poate construi nimic durabil cu sabia lui Damocles deasupra capului. Iar cea mai mare Amenințare, cu “A”, din zilele noastre, cea mai periculoasă “sabie”, este cea a incompetenței. Nu poți crea de pe o poziție care nu îți aparține de drept, nu poți performa, nu poți convinge.
Ceea ce ne salvează de o astfel de amenințare, atât de prezentă, totuși, într-o societate care încă se caută pe ea însăși, vorba lui Cornel Dinu, este ceea ce e în noi cu adevărat.
Interiorul fiecăruia. Valorile sigure pe care le stăpânim, competențele pe care le avem și pe care le-am probat, între timp. Interioare de lux pentru oricare dintre noi, șanse de a ne salva individual sau de a ne salva grupul din care facem parte sau, încă și mai important, pe care îl reprezentăm, ori pe care am fost aleși să-l reprezentăm...
Ceea ce suntem noi. Ceea ce suntem în valoare absolută, ceea ce suntem în ochii celorlalți, ceea ce doar noi știm și credem că suntem. Doar fiind sinceri cu noi înșine putem înlătura amenințarea iminentă care nu e întotdeauna nedreaptă. Ba, dimpotrivă! O societate care vrea progresul desigur că e o amenințare pentru impostori, care, cu cât mai sus au fost cocoțați, cu atât mai mult vor impresiona prin înlăturarea lor.
Repet: contează doar cine suntem pe dinăuntru. Cine suntem cu adevărat, nu cine sau ce cred alții că am fi. Interiorul, acela e luxul fiecăruia dintre noi, restul e imagine. Bună și aceea, pînă într- un punct. Acela când se rupe firul acela de păr, atât de subțire...
