E meciul în care Craiova deschide scorul prin Deselnicu, după o lovitură liberă de pe stânga, bătută „la bara a doua” de Teo Ţarălungă. Balaci, care are doar 19 ani, sare formidabil la cap cu Iordan, retrimite în gura porţii, Oblemenco sare şi el imperial, portarul Ioniţă blochează poarta, mingea cade la un metru în faţa liniei, sare şi Deselnicu (cred, după plete, sau Costică Ştefănescu, după „acroşaj”) trimite în plasă. Ţopescu cere regiei de emisie reluarea, apoi încă una şi încă una, „pentru a înţelege ce a sancţionat arbitrul Rainea la această fază…” Cu toate reluările Carului 2, nimeni nu înţelege nimic. Până la urmă Ştiinţa deschide scorul în minutul 54, prin Oblemenco, scăpat singur. Peste 8 minute, Rainea îl elimină, total gratuit, pe Deselnicu. Peste alte 3 minute, la pachet cu Sandu Neagu de la Rapid, îl elimină şi pe Berneanu (favoritul maică-mii), iarăşi aiurea. Cernăianu se ridică de pe bancă şi-l trimite pe Negrilă, un puşti de 21 de ani, în locul lui Ţarălungă.
… E minutul 66 şi Craiova are 1-0 pe tabelă şi doi apărători mai puţin. Era nevoie de cel care, sub renumele de Negoro, avea să înscrie golul eliminării lui Kaiserslautern, în martie 1983. Să rămânem însă în 12 iulie 1975, în acea finală. Craiova, campioană cu un an înainte, rezistă tot mai greu. Rapid, retrogradată în ’74 şi promovată de câteva săptămâni (finala fusese amânată din cauza inundaţiilor!...), găseşte spaţiile libere şi egalează prin Nae Manea, cu 20 de minute înainte de final şi tot Nae îl păcăleşte pe Purcaru în fix minutul 100: 2-1 şi Cupa e a Rapidului.
… Tata s-a văzut încă de trei ori de la acel meci cu Rainea în… rapidul Iaşi – Bucureşti. Nu i-a reproşat nimic vecinului, niciodată. În ’77, după cutremur, tata a venit acasă, cum v-am spus. În ’78, Rainea s-a angajat la Combinatul din Galaţi şi a arbitrat celelalte două finale ca gălăţean, cea din ’79, Steaua – Sportul 3-0 şi cea din ’80, Poli Timişoara – Steaua 2-1. Pe Republicii, în Bârlad, doi prieteni, poate, au lăsat nişte amintiri. Cu siguranţă, în trenul care venea de la Iaşi spre Bucureşti, la sfârşit de săptămână, altele.
Rainea a continuat să urce. Campionat mondial în ’78 în Argentina, altul în ’82, în Spania, când Maradona, cu tricoul sfâşiat de marcajul ucigător al lui Gentile, a primit de la nea Nicu „galben” pentru… proteste (!). Între timp, alt turneu final, Euro 1980, inclusiv finala, 267 de meciuri în Liga I, 18 ani pe lista FIFA, două semifinale de Cupa Campionilor Europeni, două finale de Cupa UEFA, Supercupa Europei din ’78 şi sfârşitul magnific de carieră, finala CCE din 1983, SV Hamburg – Juventus Torino 1-0, Magath dintr-un penalty dictat de Rainea. Azi e cel mai mare arbitru român all-time, fără concurenţă previzibilă.
… Acum zece ani însă, Cristi Coste mi-a dat un număr de telefon. Tavi Cojocaru, atunci ziarist de la „Fanatik”, îl vizitase pe uriaşul arbitru, pentru un interviu, la Spitalul Municipal, unde era internat. Rainea îl rugase să-mi dea mie acel număr, să-l sun. „Ca de la bârlădean la bârlădean, spune-i să mă sune.” Încheiase cu bine o operaţie cruntă. O să-l sun, am zis pe vremea aceea, şi o să-l rog să-mi arate ca altcuiva, acum 40 de ani, paşaportul. Să-i spun că e unul dintre puţinii români care l-au meritat în acei ani. Ca de la bârlădean la bârlădean. Şi să-mi spună, poate ne aude cineva, cumva, de ce atunci, la prima finală a lui, şi a noastră, când Balaci a sărit la cap…
Din nenorocire, timpul nu a mai avut prea multă răbdare cu marele, inegalabilul, Nicolae Rainea...
