Întâmplarea face să mă fi născut pe Bulevardul Republicii, nr. 237, în oraşul Bârlad. Locuiam acolo la sfârşitul anilor ’60 şi vizavi de blocul nostru aveam o celebritate. Se numea şi se numeşte Nicolae Rainea şi a rămas cel mai titrat arbitru român all-time, fluierând o finală de Cupa Campionilor Europeni (Hamburg SV – Juventus Torino 1-0, în 1983) şi la trei turnee finale de Cupă Mondială (’74 – Germania Federală, ’78 – Argentina, ’82 – Spania).
Drumurile duceau însă şi atunci, ca şi acum, mai toate la Bucureşti şi de acolo, pentru unii, chiar mai departe! Într-o astfel de zi, cu drum la Capitală, ne-am nimerit în acelaşi compartiment de tren. Eu – un puşti, taică-meu şi celebrul nea Nicu (Nu mă-nnebuni, arbitrul?! încă nu se lansase pe piaţă ca slogan). Şi taică-meu, care se cunoştea cu vecinu’, îl întreabă de ce trăsese, cu o etapă în urmă, la un Dinamo – Steaua, discret şi direct, cu echipa Miliţiei noastre populare.
La fel de discret, marele arbitru, pe care la finalul călătoriei pe ruta Bârlad – Bucureşti îl aştepta o alta Otopeni – Frankfurt (sau Paris ori Roma, cine mai ştie?!), s-a desfăcut uşor la sacou şi a scos din buzunarul interior un soi de carnet verde pe care scria auriu PAŞAPORT. L-a vârât apoi, grijuliu, înapoi şi a zis: „De ce? D’asta!”
Menţionez că nu ştiu dacă şi atunci paşapoartele se dădeau pe Iorga. Deşi cred că mai degrabă pe Postelnicu.
Aşa, între forţa Internelor şi mirosul de libertate pe care Craiova îl lăsa peste tot, am trăit în anii aceia. Bârladul şi casa noastră, un apartament de două camere la ultimul etaj, de pe Bulevardul Republicii, au reprezentat pentru mine punctul plecării.
Mi-e tare drag să-mi aduc aminte acum de cum trăiam noi pe-atunci, dar nu reuşesc din amintirile mele. Nu am sau am foarte puţine. Cât au trăit, ai mei au regretat plecarea din Bârlad „la Bucureşti”, pe care au făcut-o pentru ca eu să învăţ la şcoli pe care tatăl meu le credea mai importante decât cele din Iaşi, de pildă, acolo unde duceau argumentele mamei. Mama, care nu-şi dorea să se întoarcă la Otopeni, în marginea Bucureştilor, acolo unde, în cele din urmă, prin 1977-1978, ne-am întors. De fapt atunci a reuşit tata să obţină dezlegarea de la primul secretar al judeţenei de partid Vaslui. Mama se întorsese acasă cu mine încă din 1973, cred. Soră-mea rămăsese la Bârlad, la Liceul Internat, mai mare fiind cu zece ani şi jumătate. Cutremurul din ’77, care l-a prins pe taică-meu în apartamentul din Tutova, la SMA, unde era director, a fost hotărâtor. Depărtarea de noi, de mine şi de mama (între timp şi soră-mea terminase cu Bârladul), tragedia care se consumase fără a şti unii de alţii, cioburile geamurilor care i s-au spart în faţă încercând să iasă pe holul exterior al blocului, teama că ne pierde, toate la un loc, povestite secretarului (primu’!) de la judeţ, au avut în cele din urmă efect şi ne-am „reîntregit familia”, cum se zicea pe atunci. Numai că nu plecase vreunul din noi în „Refege”, aşa era moda, chit că maică-mea, care lucra la Institutul de Geriatrie al Anei Aslan aproape în exclusivitate cu „străini”, primea lunar câte o invitaţie de a merge în Italia, în State ori în Franţa de la pacienţii ei. Până la urmă am rămas toţi pe loc, doar tata şi-a continuat, până la cutremurul din 4 martie ’77, cum spuneam, naveta. Bârlad – Bucureşti.
Revin. De multe ori, în acelaşi compartiment de clasa întâi cu Nicolae Rainea alături.
…Ştiu că am fost tare necăjiţi după finala Cupei României din 1975, prima pentru Craiova, prima şi pentru marele, deja, arbitru. Rainea oficiase la Campionatul Mondial din 1974 şi venea cu o autoritate copleşitoare la momentul finalei.
Era 12 iulie, s-a jucat în nocturnă. Meciul l-am văzut, cred, la televizor, aşa cum îl revăd, de vreo 5 ani, aproape sezon de sezon la „Replay”. Se încadrează la toate capitolele sentimentale: istoria Craiovei, istoria Rapidului, pe care am sărbătorit-o toată luna trecută, la cei 90 de ani, istoria Cupei României, povestea marilor meciuri… Oricând, cu orice ocazie. Imaginea e alb-negru, evident şi totul începe cu Rainea ieşind din gura tunelului de pe fostul „23 August”, încadrat de şirul alb al oltenilor şi de cel „negru” al rapidiştilor.
E meciul în care Craiova deschide scorul prin Deselnicu, după o lovitură liberă de pe stânga, bătută „la bara a doua” de Teo Ţarălungă. Balaci, care are doar 19 ani, sare formidabil la cap cu Iordan, retrimite în gura porţii, Oblemenco sare şi el imperial, portarul Ioniţă blochează poarta, mingea cade la un metru în faţa liniei, sare şi Deselnicu (cred, după plete, sau Costică Ştefănescu, după „acroşaj”) trimite în plasă. Ţopescu cere regiei de emisie reluarea, apoi încă una şi încă una, „pentru a înţelege ce a sancţionat arbitrul Rainea la această fază…” Cu toate reluările Carului 2, nimeni nu înţelege nimic. Până la urmă Ştiinţa deschide scorul în minutul 54, prin Oblemenco, scăpat singur. Peste 8 minute, Rainea îl elimină, total gratuit, pe Deselnicu. Peste alte 3 minute, la pachet cu Sandu Neagu de la Rapid, îl elimină şi pe Berneanu (favoritul maică-mii), iarăşi aiurea. Cernăianu se ridică de pe bancă şi-l trimite pe Negrilă, un puşti de 21 de ani, în locul lui Ţarălungă.
