La 1-0, tata trage aer în piept şi încearcă un zâmbet. Nu reuşeşte. Voia să mă încurajeze, am înţeles. Zice ceva de Lung care, istovit, îşi schimbă mănuşile. Trage de timp, aiurea. Aiurea zic şi eu „Cred că Păunescu, dacă a venit, e la oficială, altfel striga galeria ceva”, tata nu e atent. „Deliu e prea temător”, zice. „Ce să le faci, nu vezi că...”, recunosc eu cât e de grav. Dar nici să-l supăr şi nici să recunosc nu vreau pe de-a-ntregul. Şi atunci, zice el, aplecându-şi capul, complet albit, pe umărul meu stâng, o secundă, aproape nevenindu-i să creadă ce spune. „Nu avem nicio şansă.” Niciodată nu mai spusese asta şi nici n-avea s-o mai spună vreodată. Niciodată. „Nu ştiu cum scăpăm azi.” „Scăpăm, tată...”
E 2-0 foarte repede. Apoi au o bară, altă bară. Majestatea Sa, Jenei, ridică o palmă. Dincolo, Deliu, colegul tatei, e o pată alb-albastră de nedesluşit. Jenei împinge aerul cu teamă. E destul. E destul? Bölöni trăzneşte bara din stânga lui Lung, Adrian Popescu se aruncă disperat la Lăcătuş, ratează, Mănăilă faultează, noroc că nu se dă penalty, Piţurcă se duce glonţ să reia totuşi centrarea, Lung scoate şi se prăbuşeşte. Steaua e o aritmetică, e un divizion cu misiune de îndeplinit şi se învârte în jurul Craiovei, apoi printre rândurile ei, le desface, le încurcă şi tot timpul mingea aleargă, telecomandată. Irimescu se ciocneşte de Tudorel Stoica şi răbufneşte. Face ce simţeam toţi că trebuie făcut. Sare la bătaie, vine şi Lăcătuş, Irimescu îl împinge scurt şi-l doboară, îl caută pe Stoica, iar căpitanul Stelei, ironic, îi arată cu degetul tabela...
Mai e un pic. Ziua cea mai lungă a Craiovei se apropie de capăt. E tot 2-0 şi omul grizonat ordonă încă un atac. Rezistăm şi vine momentul de graţie: puştiul care în autocar îşi lipea zulufii de parbriz (are însă 20 şi ceva de ani, totuşi) interceptează de lângă Bărbulescu. Înaintează, fentează uluitor, Bumbescu iese din dispozitiv, iar Mihăiţă Stănescu, aşa îl cheamă, vine din „C”, de la Constructorul TCI Craiova, îi trece mingea printre picioare! Uaau! Belodedici, surprins, tatonează, dar Mihăiţă îl întoarce, stânga-dreapta, apoi schimbă piciorul pune mingea pe stângul şi trage, Duckadam e bătut la colţul lung, dar plonjează. Bară! Bară, tată! Bară... Nu s-a terminat. Asta n-a fost tot. pentru că, repliindu-se spre centrul terenului, Mihăiţă ajunge pentru o clipă în dreptul băncii Stelei. Jenei e acolo, la un metru şi îl văd de sus, din tribună, pe puştiul nostru cum întoarce brusc capul. În aceeaşi fracţiune, Jenei ridică braţele şi-l aplaudă: „Cum te cheamă, băiete?”
...Acum se termină. Mai e un minut şi Steaua desface iar evantaiul, o pasă, două, zece, o sută la rând. Roiul se coagulează, dar Jenei pulverizează încet aerul: ajunge! Şi-i aplaudă, acum, pe-ai lui. Craiova are genunchii pe pământ. Nu ştie şi nu ştim ce s-a întâmplat. Tata nu vorbeşte. La autocar se îmbrăţişează iar cu Deliu. Irimescu trece printre noi, cu o geantă uriaşă pe umăr. Mănăilă, Lung, Bâcu, apoi Mihăilă urcă şi el. Autocarul aprinde farurile. E frig. Pleacă? Le fac cu mâna. Îmi răspund câţiva. Din umbră se desprinde silueta lui Jenei, într-un palton lung, impecabil. Are o strălucire calmă. pare actor. Autocarul mai pufăie o dată uşa din faţă. Jenei intră un pas pe scară. Aud „Bravo, băieţi! Steaua vă ţine pumnii. Bravo, puştiule, drum bun în Oltenia!”. Se retrage. Pleacă şi autocarul. Plecăm şi noi. A fost ziua în care am văzut cea mai bună echipă din lume, cel mai bun joc şi pe inventatorul invenţiei, cel care părea actor, deşi era rege.
P.S.1. De câţiva ani vorbesc măcar o dată pe săptămână, la radio sau la tv, cu actorul de atunci. Emerich Jenei îmi tot spune că în viaţă trebuie să-ţi pese de jocul tău, de destinul tău. „Cum a fost în ziua aceea, domnule Jenei?” „Nu mai ştiu. Dar nu dirijam! Le spuneam că nu ne interesează ce face adversarul şi că pe adversar trebuia să-l intereseze ce facem noi...” „Şi ce făceaţi de jucaţi aşa cu noi, care nu mai respiram?” „Jucam de plăcere, Marius dragă. Şi nici nu alergam. Doar mingea alerga. Noi o vrăjeam să ne asculte... Chiar ţi-a plăcut ziua aia?” „Nu mi-a plăcut, m-a îmbătrânit...”
P.S.2. Sunt în avionul de Madrid, fiul meu, care are vârsta mea de atunci, pune capul pe umărul meu stâng, ca tata atunci. Au trecut 37 de ani, aproape. (Craiova nu mai există, nici tata.) Zburăm. Cu câteva minute înainte vorbisem la telefon cu Majestatea Sa. Îl rugasem să primească, la Braşov, un reporter al TVR-ului, pentru un interviu. „Tot n-ai uitat ziua aceea?” „Nu, domnule Jenei”, zic. „Nu, nea Imi”, mă corectez. Şi asta pentru că cea mai bună echipă a lumii, dintr-un timp şi dintr-o zi, a avut un domn, care are azi 86 de ani, de pe lângă domeniul regal Săvârşin, Arad, care s-o înveţe jocul, destinul, viaţa, totul.
