O lună întreagă, din ziua de 11 iunie și până în cea a finalei, programată pe 11 iulie, Campionatul European de Fotbal ține un continent cu sufletul la gură. O anumită tensiune, în sensul cel mai frumos al cuvântului, înconjoară o lume, cea a fotbalului și cu atât mai mare este regretul românilor că absentează de la această sărbătoare de lungă durată și de o incredibilă pasiune deductibilă în emoții tari.
Turneul final al acestui EURO 2020, jucat în anul 2021, cum am scris și săptămâna trecută, are o simbolistică aparte încă din felul în care a apărut în caietele de sarcini ale marilor companii de marketing ale lumii. Pentru că, ați remarcat cu toții, de asta sunt sigur, EURO este o sărbătoare globală a fotbalului, una care depășește simpla graniță geografică a evenimentului. Vezi numele sponsorilor principali, ușor de identificat atât din transmisiile în direct ale partidelor, cât și în arene.
Dar, cum știm, România nu este acolo, sau, mai bine zis, nu este aici, între cele mai bune 24 de reprezentative ale Europei. Acum 37 de ani era una dintre cele doar șapte echipe naționale care își obțineau dreptul de a juca la Turneul final al Campionatului European din Franța, din anul 1984, pentru că, totuși, cea de a opta selecționată, Franța, era calificată din oficiu, beneficiind de statutul de țară gazdă.
Atunci am reușit, așadar, să fim între cele șapte, statut exclusivist, cu adevărat de elită continentală, iar astăzi, de fapt anul trecut, nu am fost capabili să trecem, într-o primă fază a barajului de calificare, de o foarte modestă reprezentativă a Islandei, care, tocmai ca să demonstreze acest epitet, a ratat la rândul ei, în faza următoare, prezența la EURO, în fața Ungariei. Aici suntem, doar atât s-a putut face!
Pare incredibil, dar desfășurarea de forțe de acum aproape patru decenii ne-a indus credința că, se poate ajunge la succes, dacă profesionalismul este așezat cu prioritate obligatorie în fruntea tuturor opțiunilor de construcție. Atunci, în preliminariile de calificare am învins campioana mondială din chiar anul,1982, în care aceste meciuri au început, Italia. Am învins Suedia în ambele partide, nu am pierdut la Florența, la Stockholm sau la Bratislava. Am învins Ciprul tur-retur, lucru pe care campionii lumii nu l-au reușit, de pildă. Aveam să ne clasăm, în cele din urmă pe primul loc în grupă, peste Cehoslovacia, Italia, Suedia și Cipru. Iar la Turneul final din Franța am fost egalii Spaniei, care avea să joace finala acelei competiții! Și am pierdut greu, la limită, în fața Republicii Federale Germania și a Portugaliei! O, tempora! O, Mircea Lucescu!
Iar în acei ani, ideea europeană era alta, nu avea deschiderea și generozitatea manifestate azi ca o dovadă de solidaritate între Est și Vest, pe atunci concepte geopolitice și nicidecum determinate de aria sportului, indiferent care ar fi fost el.
România a continuat să urce, de la acel prim turneu final european care, poate nu întâmplător, a reprezentat și debutul unui tânăr de 19 ani, pe numele lui Gică Hagi.
Am fost și la EURO 1996, îRomânia a continuat să urcen Anglia, și la EURO 2000, în Belgia și Olanda, și la EURO 2008, în Elveția și Austria, ba chiar și acum cinci ani la EURO 2016, în Franța. Iar cercul s-a închis! Tocmai acum când, la această ediție, când se joacă în atâtea țări, din Azerbaidjan în Spania și din Anglia ori Scoția în Rusia și Italia! E adevărat, și în România a ajuns această idee europeană și ne-a inclus: noi oferim Arena Națională pentru patru meciuri. Nu e cam puțin, totuși? Față de o generoasă idee a solidarității prin performanță și, mai ales, față de un trecut care obliga la respect?
