Unele întâmplări pot fi uitate, altele chiar trebuie uitate, foarte puţine rămân însă clare şi te însoţesc cu anii de viaţă oriunde, ajutându-te să rezişti şi să înţelegi.
Câteodată, în prologul vreunei căderi, cum sunt tot mai multe în ultimii ani, mi se pare că încep să uit lucruri fundamentale, întâmplări pe care le-am trăit şi care fug cu totul de lângă mine. Cât de departe s-ar duce însă, şi se cam duc, pe unele le mai poţi recupera, într-o zi.
Uite, de pildă, când tata îmi spunea, câteodată, brusc, „hai!”, întrerupându-mă de cele mai multe ori din ceva ce spuneam (vorbeam mult, în toate direcţiile, dacă înţelegeţi ce vreau să spun), adică să mergem, să ne oprim, să tac, să mă întrerup măcar, acel „hai!” mă întorcea la zero. Mă şi bloca un pic, dar mă şi surprindea de fiecare dată, deşi aproape că-l presimţeam. Îl aud şi acum, aproape cu acelaşi efect. „Hai!” Adică lasă, opreşte-te, gata... Uită! Uită dacă poţi, uită! (E ceva în povestea asta care ar trebui uitat, pentru că doare. Dacă aş reuşi, un timp, să uit, ca să rezist, apoi să pot, într-o zi oarecare, să-mi reamintesc, ar fi foarte bine!)
Era 7 dimineaţa, în ziua de 27 aprilie 2011, şi eu mă sprijineam ca într-un punct esenţial al vieţii, în mânerul ridicat al troller-ului. Trăiam dimineaţa aia albă, de miercuri, când nimic nu a început şi nimic nu s-a terminat, când ştii că n-ai dormit, că de-aia eşti în aeroport la ora aia, n-ai dormit destul şi ţi-e şi rău, deja. Şi te aştepţi la ceva de necontrolat să-ţi apară în orele de până la noaptea următoare, care e mai departe decât orice, acum.
„Hai!” Asta am auzit, cu mintea încă albă. Am lăsat brusc troller-ul, care s-a răsturnat, trac!, şi am ridicat ochii. Gică Popescu îmi pusese mâna pe umăr şi mă chema să completăm şirul la business class, unde mai erau doi tipi şi o tipă, tipa foarte frumoasă, roşcată, cu ochii verzi, îmbrăcată în negru. Când se mişca, foşnea, nu ştiu ce-avea pe ea. Mi-am luat bagajul de pe jos, sacoul de pe umeri şi i-am strâns mâna. „Neaţa, Gică!” Plecam cu el la Madrid, să comentăm, alături de Hagi şi de Marian Olaianos, studioul de la Real – Barcelona, semifinala Champions League, una dintre ele, din sezonul ăla. Ştiţi care, cele clasice, Mourinho contra Guardiola, 2-0 pentru Barça a fost atunci, cu două goluri Messi în ultimele 15 minute, după eliminarea lui Pepe, după ce Mourinho i-a băgat mâna în ochi lui Tito Vilanova, Dumnezeu să-l ierte!, ăla a fost meciul.
Pe avion, unde Gică îmi cumpărase în dimineaţa aia rezervarea la business, ca să fim împreună, am tot vorbit de Craiova, de Barcelona, de Hagi, eu am scos din geanta mea „Replay” o carte, „Fotbalul – Lumini şi umbre” a lui Eduardo Galeano, Gică m-a rugat să i-o împrumut, după ce a citit vreo două poveşti din ea, eu am zis că aş fi bucuros să i-o fac cadou. Cartea e la el şi acum, ceea ce pentru mine înseamnă imens. Simt ceva stupid, ca şi cum aş fi făcut şi eu ceva pentru el, cu cartea aia.
Am mâncat, doar eu, şi am băut câte o bere, amândoi. La aeroport, cum am pus piciorul jos, el a început să împartă autografe, la ofiţerul de la paşapoarte, la duty free, la ziare, la taximetrişti. Din 5 în 5 metri. „Hica! Ola, Hica!” Asta m-a impresionat, mult, aşa că la întoarcere am trântit un articol în „Naţional”, „Popescu sub soarele Spaniei”, în care am povestit secvenţa asta.
La hotel am ajuns în jumătate de oră, acolo unde stătea şi Barcelona, Guardiola îi lăsase nişte invitaţii la recepţie, Hagi era cu Pep şi cu Marian la un interviu, apoi Hagi cu Marian au venit la hotel, am mâncat, Hagi a povestit cum a ajuns la Craiova în ’83, cum a intrat la facultate şi ce echipă ar fi făcut acolo. „Dacă rămâneai, Gică, în câteva luni eram cu tine!” „Bine, Gică!” Apoi ne-am mutat de la restaurantul hotelului la altul, de peşte şi fructe de mare. Pe drum, în taxi, Gică Popescu a vorbit cu Stelea la telefon. Hagi ne-a spus că dacă ar fi să vină la vreo echipă în ţară să antreneze, atunci aia ar fi Craiova. „Nu există fotbalişti mai buni pe lume ca oltenii! Şi nici vreun public comparabil cu ai tăi, Gică! Acolo faci performanţă şi dacă nu vrei!”
La restaurantul cu peşte şi fructe de mare au mai venit nişte prieteni, Gică Popescu a plătit, apoi meciul Santiago Bernabeu, Hagi şi Gică Popescu între mine şi Marian la studioul de pe Santiago, în spatele nostru, la trei paşi, Messi, Mourinho care bate cuba cu amândoi, Guardiola care îi îmbrăţişează şi pe Hagi şi pe Gică Popescu.
Barcelona a bătut cu 2-0, cum ziceam, Mourinho a venit la Gică Popescu la studio, la final, l-a pupat, deşi era plin de draci, Guardiola i-a pus la coadă pe cei de la Sky Sport şi Canal Plus şi s-a îmbrăţişat, după interviu, cu Gică Popescu, de trei ori. Lângă el, trimişii a 108 televiziuni aşteptau să-i surprindă un semn. „Aşteptaţi!” Şi degetul arătător sus, „aşteptaţi o clipă!”
