Nu există o stare de spirit care să provoace în mine o neliniște mai mare decât aceea a sfârșitului de drum. A refuzului de a continua să gândim rațional, a abandonului fără luptă, a ideii că e greu de mers mai departe, că, în orice caz, e complicat, de fapt e aproape imposibil...
Un slogan lansat și impus de o mare firmă de echipament sportiv spune că “nimic nu e imposibil”, dar lucrurilor trebuie să le spunem pe nume, dincolo de fraze cu mare impact emoțional. Iar adevărul din cuvintele celebrei firme e construit, la rândul său, pe alte adevăruri, și asta voi încerca să argumentez mai departe. Imposibilul e nimic, nu?
Să intrăm în demonstrație, așadar. Ce e greu? Cum devine un lucru complicat?
Înainte de orice, dificultatea oricărui demers vine din lipsa de analiză a respectivului act. Dacă plecăm la drum cu temele făcute, totul devine mai ușor. Apoi, lipsa de solidaritate e și ea o povară. Nu întâmplător un slogan cel puțin la fel de puternic este “nu putem reuși decât împreună”. Singurătatea alergătorului de cursă lungă e un concept care nu se potrivește în cazul nostru. Deși e o realitate și acolo...
Voința, încrederea în tine și cei din jurul tău, curajul, în cele din urmă, și, de ce nu?, o asumare a riscului, toate acestea alcătuiesc, împreună, un tablou al reușitei. Marile cluburi ale lumii așa s-au construit, performanțele fotbalului de la noi și din toată lumea au aceste cărămizi la bază. Iar ce-au făcut “tricolorii” la Mondiale, în anii ‘90, sau Universitatea Craiova, Dinamo și, mai ales, Steaua în anii ‘80, reprezintă în modul cel concret ilustrarea faptului că, uneori, rareori, imposibilul nu există.
Deși el există, vedem astăzi, așa cum vedem de mult timp, că nimic nu se poate, că orice e complicat și că totul devine, la un moment dat, un pariu pierdut înainte de a se pune, vezi șirul nesfârșit de calificări ratate la Campionatul Mondial.
Avem reguli în fotbal, ca și în viață. Nu le respectăm! Avem târziu ceea ce alții au de multă vreme, nu ne sincronizăm aproape niciodată cu exigențele occidentale în materie de performanță, deși avem un Mircea Lucescu și un Cristian Chivu, ori un Ionuț Lupescu, dar exact pe acești oameni unii i-au ciuruit exact ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Slabe filme, proaste replici!
Iar după replici au venit promisiunile. Sau odată cu ele, istoria nu mai reține exact. Pentru că, nu-i așa, nimic nu e greu, complicat ori imposibil, dacă totul rămâne exclusiv pe hârtie. “Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois”, spun francezii. A promite e nobil, a te ține de promisiune e ceva burghez. Semn că unii de pe la noi au cunoscut limba franceză înainte de a o învăța, ceea ce e, totuși, un pic complicat. Dar, am constatat cu toții, pe propria piele, nu imposibil!
Ca să închei: totul e bine nu doar în cea mai bună lume dintre lumile posibile, cum zice filosoful, ci în cea mai sinceră dintre ele. Performanțele presupun eforturi, dar mai ales recunoașterea propriilor limite. Fundația trebuie pusă pe un strat solid de adevăr. Abia în lipsa acestuia totul devine greu și complicat. Dacă vom reuși să refacem drumul spre el, spre adevăr, ei bine, doar atunci vom putea spune că imposibilul e nimic!
Sau că nimic nu e imposibil!
