Odată, după ani în care ne tot marcase, în Ştefan cel Mare, Dudu, trecut de 30 de ani, s-a luptat aproape de unul singur cu noi… Craiova era Maxima – Maxima atunci şi i-am dominat rău în după-amiaza aceea… A fost, până la urmă, 2-2, cu două goluri Dudu şi două Donose (cei doi „D”, ştiu, e inevitabil să nu te gândeşti la asta!), un meci crâncen de la care am plecat fericiţi, eu cu tata. Cine era însă Dudu cu adevărat aveam să aflu peste 17 ani, într-o duminică.
Undeva în centrul select al oraşului, o vilă discretă şi extrem de caldă, ca de altfel şi gazdele, domnul şi doamna Georgescu. Fosta Gheată (dublă!) de Aur a Europei era acum un ochelarist elegant, dar doamna, pe cuvânt de onoare, impresiona. Blondă, deschisă, cuceritoare, i-a povestit reporterului care eram viaţa şi cariera soţului, ca să zic aşa, minut cu minut.
„Cu Gheata? Păi, după fiecare antrenament la Dinamo rămâneam cu Mircea pe teren să...” „Taci, dragă, că n-a fost aşa!” intervenea calin doamna Georgescu. „Eu cu Nelly Lucescu veneam, domnu’ Mitran, la fiecare meci şi la fiecare antrenament. În timp ce alţii, care se prezintă azi mari dinamovişti, fugeau la şpriţ, Dudu şi Mircea rămâneau încă o oră, pe ploaie, pe noroi, pe arşiţă, cum era, după caz, şi exersau în plus...”
Iar fosta Gheată de Aur confirma, întotdeauna, mândru de ce a făcut, de ce bine îşi aminteşte consoarta de tot şi toate şi de sufletul ei de aur care, iată-l, încă se manifestă. Aşa am aflat (şi n-am putut scrie atunci, dar după 13 ani sper că s-a prescris!) câtă muncă de lămurire a dus doamna cu generalii de la Interne (unde lucra şi dumneaei) ca Dudu să joace la echipa M.I., când trebuie şi cum trebuie. Ce om de aur a fost, este şi va fi, pentru eternitate, Mircea Lucescu („are, dragă, măcar şireturile de la fiecare Gheată!”) şi, aproape previzibil, şi Nelly, dar ce dimpotrivă a fost, la toate şi mai ales la Dudu, celălalt mare, colosal dinamovist, Cornel Dinu.
Un lucru nu mi-a confirmat doamna. Povestea care zice că la un meci în Franţa, cu naţionala, după ce a reuşit să marcheze, Dudu s-ar fi dus spre Valentin Stănescu, în aplauzele stadionului şi i-ar fi spus: „Nea Tinele, cum se zice, dom’ne, în franceză mersi, că vreau să le mulţumesc oamenilor!” N-a confirmat, dar parcă nici eu n-am întrebat...
Apoi, seara lungindu-se, lângă un şemineu splendid, am aflat de unde ruptura atât de mare şi de nereparat cu Cornel Dinu.
Prin 1984, zice doamna Georgescu, şi Dudu confirmă, fosta Gheată de Aur a ajuns la Gloria Buzău, alături de Marcu, Cramer şi alţii. Era echipa ministrului de Interne, „dobitocul” Postelnicu. Ei bine, zice doamna, tot atunci la Dinamo, în club, Cornel Dinu i-ar fi dat jos de pe peretele celebrităţilor, tabloul Ghetei de Aur (duble!). Şi l-a pus pe al lui! Dar şi Mircea Lucescu, când s-a întors, anul următor, la Dinamo, l-a pus la loc şi l-ar fi dat jos pe-al lui... în fine, nu mai contează! Nu-i aşa că la Dinamo a fost, din toate timpurile, aşa, frumos, ca azi?
Acum, când Cristiano Ronaldo şi Messi mai au doar 4 goluri până la a-i bate recordul european, de 47 de goluri marcate la cea de-a doua Gheată de Aur, în sezonul ’76-’77, nu pot decât să spun că putea fi pus, cu lejeritate, lângă cei doi ca simţ al porţii şi ca lovitură de cap, pe care cred că a avut-o cea mai bună din întreaga istorie a fotbalului, peste cea a lui Santillana ori a lui Gerd Müller. Tata zicea că nu şi peste Dumitrache, favoritul lui de dinainte de vara lui 1973, când…
Dumitrache şi Dudu. Tot doi „D”. Tata nu uitase vreodată când, prin ’68-’69, Deselnicu îi rupsese pe „Central” tricoul Mopsului, care îl ameţise în driblinguri, iar Dinamo bătuse Ştiinţa lui cu 7-1, parcă… Eu nu îl uit pe Dudu, un coşmar plutind blând, ca o fatalitate implacabilă…
