…Rew, rew. E 28 octombrie, cangurii lui Lucescu de la Hunedoara, Ando, Rednic şi mai ales Gabor, abia întorşi cu medaliile de bronz la gât din Australia, susţin un amical cu noua Românie, a lui Lucescu. Spun mai ales Gabor pentru că Romică e ţinut de Lucescu la echipa mare, alături de alt „corvinist”, Klein, dar şi de Rednic.
…Ieri, tata a împlinit 48 de ani. N-a fost o zi frumoasă, spre miezul nopţii, după ce casa s-a golit şi neamurile (toate din partea mamei) au plecat, ai mei s-au certat, nu mai ţin minte de ce, probabil din nimic, ca de obicei… Azi, tata m-a luat de mână şi am ajuns, aproape fără să ştiu unde şi de ce, pe „23 August”. La acel meci. Naţionala mare cu „cangurii”. Eu sunt curios să-l văd pe Gabor, tata doar pe Balaci şi pe Ştefănescu şi pe Ţicleanu, supravieţuitorii naţionalei care ratase Spania… E frig, dar meciul e tare plăcut. Stadionul e pe jumătate plin, toţi ţin cu „cangurii”, ca şi mine, instinctiv, ei sunt cei mai mici… Mă enervează un pic că Rednic şi Gabor nu joacă la ai lor. Iată şi formula lui Lucescu, cu Moraru în poartă, apoi Rednic, scos de la „canguri”, Iorgulescu, Ştefănescu, Stănescu la mijloc, Ţicleanu, Böloni, Klein şi Balaci, Mircea Sandu şi Gabor în atac.
…În acel meci au existat două faze care explică şi grandoarea şi fulgerătoarea dispariţie a lui Gabor din lumea mare a fotbalului şi mai ales de ce Balaci era şi atunci şi a rămas tot timpul peste toate Baloanele şi Ghetele mai mult sau mai puţin de aur pe care le-am avut.
Naţionala mare a avut, la un moment dat, o lovitură liberă, pe 18 metri. Tata m-a strâns complice de mână şi a şoptit, sigur pe el „Bate Balaci. E gol.” Numai că Ilie, spre care se uitau toţi în teren, s-a oprit. Tribunele scandau, în picioare, dezlănţuite: „Ga-bor! Ga-bor!! Gaaa-bor!!” Un pic fâstâcit, Gabor a luat mingea, şi-a fixat-o învârtind-o temeinic în punctul cu pricina din iarbă şi a pus-o în vinclu!
Tata n-a schiţat, ca şi Lovaş, niciun gest. Îl simţeam uşor dezamăgit. „Balaci ar fi făcut-o şi mai frumos…”
Ultimul minut. Cei mari au 4-2, meciul a fost frumos, ar trebui să ne ridicăm şi să plecăm, măcar să ajungem să o prindem pe mama, că iese din tură. I-am promis că o luăm din camera de gardă, de la spital. E „de după-amiază”. Tata îşi strânge ziarul „Sportul” în borsetă (acum, după 30 de ani, o am eu, ca şi ceasul lui Atlantic, pe care îl port tot pe mâna stângă, ca şi el, cum se poartă), suntem sus, în capătul culoarului, dăm să coborâm, când cei mari au iar o „liberă”, pe la vreo 25 de metri. „Ga-bor! Gaaa-bor! Gaaa-bor!” Oamenii sunt aprinşi deja. Gabor se îndreaptă spre locul execuţiei, Cernăianu strigă la ai lui să facă zid, distanţa e destul de mare, dar Gabor a învins Anglia şi Uruguay-ul din poziţii mai grele… Şi deodată lumea începe să mârâie, ce zic eu aici, huiduie, înjură de-a dreptul. Tata mă strânge de mână, iar Balaci a luat mingea în braţe şi a aruncat, se simte de aici, ca o lamă de gheaţă, o privire cruntă spre Gabor. A făcut ochii roată spre tribune, privindu-i pe toţi de sus (da, Ilie, singurul, avea capacitatea asta de subordonare!!), şi-a potrivit mingea şi apoi paşii. Elan scurt şi mingea s-a oprit, traiectorie perfectă, peste zid, în plasă.
Ilie s-a întors pe călcâie şi l-a îmbrăţişat pe Ţicleanu. „El venea mereu primul la pupat, asta era calitatea lui”, avea să-mi spună Ilie 28 de ani mai târziu, în Kuwait City, la o masă la care mai erau prezenţi Geolgău şi… Ţicleanu.
Tata m-a tras de mână şi am coborât în sfârşit treptele. În urma noastră, „23 August”-ul explodase: „Ba-laci! Baa-laci! Baaa-laci!”
Maestrul şi Margareta. „Ce făceai, Ilie, dacă ratai atunci, îi zic, la aceeaşi masă, într-o noapte, la Marea Arabiei, cum te scoteai?! Mai ales că Lucescu ţinea atât la Gabor, la ai lui…” „Nu mă scoteam uşor. Lasă-l pe Lucescu. Dar ce reacţie ar fi prins stadionul tot, nu zic?! Băieţii, chiar Gabor, aşa copil cum era… Avea 20 de ani, zic, da, Marius, dar Ilie al tău, la 17 ani, îi aranja pe Dumitrache şi pe Iordănescu la naţională, la Paris, în ’74, cu Franţa…”
…Gabor e în poza sepia din „Sport”, de pe copertă. Zâmbeşte cu o medalie la gât, de bronz, cu o Gheată şi un Balon în braţe. De aur. Înaintea lui fusese, în 1979, în altă poză, cu acelaşi Balon de Aur în braţe, un alt junior, care se numea Diego Armando Maradona.
Dar atunci a fost clipa lui Ilie. Toamna lui Ilie, anul lui Ilie, avea să urmeze calificarea la Euro, Fiorentina, Bordeaux-ul, Kaiserslautern-ul şi Benfica lui. În seara aceea, pe „23 August”, Balaci i-a făcut cu ochiul lui Gabor şi destinului. Ia vezi, puştiule, cine-i cel mai mare?!
