Dacă vii spre Hunedoara de sus, dinspre Deva, de pildă, sigur vei clipi un pic mai des la un moment dat: o comună din drumul tău se numeşte Pui. Sună într-un fel, trebuie să recunoşti, şi în plus e şi locul naşterii singurului Balon de Aur din fotbalul românesc, Romulus Gabor.

Gabor a câştigat trofeul în 1981 la Campionatul Mondial de juniori din Australia, de-aia de atunci din „cangur” nu l-am mai scos. De fapt toată generaţia lui a fost „de canguri”, de la portarii Lovaş şi Gârjoabă până la Andone, Rednic, Eduard, Balint, Sertov, Dorel Zamfir, Bolba ori Lasconi. Andone a jucat pe fals, nu era născut în august ’61, ci în martie ’60 (La mulţi ani, Ando!), dar România nu era, cu siguranţă, singura care trişa un pic.

A, şi mai erau Balaur, Marin Matei, Vuşcan, Costel Ilie, Hanghiuc, Fâşic şi Viscreanu, ca să-i spunem pe toţi. Ultimul, Viscreanu a făcut şi ceva probleme Partidului, în sensul că a cerut azil politic, dar australienilor li s-a cam fâlfâit de-un copil de 20 de ani şi l-au expediat pachet la Londra, de unde în ţară l-a trimis, după ce l-a interceptat, „nea” Costică Anghelache, secretar al ambasadei noastre, actualul preşedinte al lui Dinamo…

În fine, în primul meci al „cangurilor”, 1-1 cu Brazilia, gol Dorel Zamfir. Apoi 1-0 cu Coreea de Sud, a marcat Sertov şi tot 1-0 cu Italia, primul gol al lui Gabor, din penalty. Am ieşit „pe 2” în grupă, după Brazilia, şi am întâlnit în sferturi Uruguay-ul, prima în grupa A. Gabor a întors meciul la 2-1 pentru noi, cu două goluri magnifice, ambele din lovituri libere. În semifinale am pierdut în prelungiri, 0-1 cu RFG. În finala mică, Gabor a mai transformat o lovitură liberă, de la vreo 35 de metri, vinclu curat, şi aşa am bătut şi Anglia. Locul 3 nu era puţin, iar Gabor – Balon de Aur în condiţiile în care la Mondialele de atunci jucaseră „refegiştii” Zorc şi Wohlfarth, italienii Ferri şi Galderisi, polonezul Dziekanowski, Goycoechea, portarul şi Burruchaga de la Argentina, brazilienii Josimar, Mauro Galvao şi Julio Cesar, uruguayanul Francescoli.

Gabor a fost însă peste toţi aceşti mari campioni mondiali şi europeni, câştigători mai târziu ai întregii game de trofee continentale şi chiar mai mult, dacă ne gândim la Burruchaga, de pildă. În fine, Gabor al nostru s-a stins apoi încet, după vreo 35 de selecţii pentru naţionala mare. Practic, sfârşitul mandatului lui Lucescu a însemnat şi despărţirea lui Gabor de fotbalul mare, poza lui, cu Gheata de Aur ( a fost şi golgeterul Mondialului!) şi cu Balonul de Aur în braţe, sepia, pe coperta revistei „Sport”, e aproape tot ce păstrez despre el. Apoi un meci, zece ani mai târziu, în toamna lui ’91, la Craiova, când Gabor juca la „U” Cluj, după o viaţă la Hunedoara. (A fost, de altfel, singurul nume mare al Corvinului care n-a făcut pasul spre Dinamo, Rednic, Andone, Klein, poate şi Văetuş ar trebui trecut schimbând rapid un destin pe altul…) Craiova a câştigat, dar eu am stat tot meciul cu ochii pe Coraş (uau, ce se îngrăşase!...) şi pe Gabor, încercând să caut, să-mi retrăiesc adolescenţa care îi cuprinsese şi pe ei, începând cu preliminariile pentru Euro ’84, acele bulevarde atât de mari ale fotbalului, cum zicea nea Vanea, încât unii nu le-au găsit niciodată capătul…

Dar povestea vieţii lui Gabor s-a scris într-o altă toamnă, aceeaşi în care cucerise totul, pentru totdeauna.

…Au trecut zece zile de la finala „mică” de la Adelaide, decisă de golul lui Gabor, a treia lovitură liberă transformată magistral în turneu. Mircea Lucescu e de opt zile antrenor al naţionalei, după ce România condusă de Valentin Stănescu pierduse acasă, cu 1-2, în faţa Elveţiei. În minutul 56, Balaci deschisese scorul dintr-o lovitură liberă care fixase mingea în vinclul din stânga lui Burgener… În minutul 64, Dudu Georgescu, chemat de urgenţă (după acel 0-0 cu Ungaria, care îl blocase psihic pe Cămătaru), primeşte o pasă genială de la Tudorel Stoica şi ajunge liber, singur, nemarcat, la 12 metri, doar cu Burgener în faţă.

Acum aproape doi ani am început la „Replay” serialul calificării României la Euro ’84. Totul a plecat, am spus şi în emisiune, de la acea fază în care Dudu, de două ori Gheată de Aur a Europei, ajunge singur cu portarul elveţian. Avem 1-0, jucăm bine, dacă batem ne calificăm, Lucescu nu mai vine, poate, niciodată la naţională, e de presupus că Valentin Stănescu, odată calificat la Mondialul din ’82 – Spania, rămâne şi pentru Euro ’84. Apoi istoria spune că vine epoca Stelei şi a lui Jenei, din ’85-’86 încolo…

Dar Dudu se pierde o secundă, trage fulgerător, la întâmplare însă, la nivelul umărului lui Burgener, acesta aruncă braţele în sus şi mingea îl loveşte în cel stâng! Zappa, peste patru minute şi Lühli, cu un sfert de oră înainte de final întorc meciul, scorul şi destinul: România e eliminată, pe 20 octombrie tânărul antrenor, are totuşi doar 36 de ani, Mircea Lucescu, încă jucător al Corvinului, primeşte conducerea selecţionatei…