Barul de la Astoria era aproape gol. Pe scenă, într-o lumină translucidă, încă mai
dârdâiau nişte duduci, cu ultimele sforţări. E două noaptea şi dacă e „night club”, e neapărat
nevoie de animaţie. Sunt la Arad, în august 2006, UTA are mâine (de fapt, azi!) meci cu
Rapid şi încerc să mă concentrez pe ce mai e de făcut de dimineaţă. Arbitrii, observatorii, de
mers în cantonament la ai noştri. Apropo de observatori. Şi de arbitri, dacă vreţi. De ei
răspunde Constantin Ştefan, supervizorul lor. Am stat până spre miezul nopţii cu el de vorbă,
în trei, şi cu Coraş. Îl ştiu de când eram a cincea şi stăteam pe Barbu Mumuleanu, numărul
29, am mai spus, o stradă paralelă cu Tunari, la doi paşi de Dinamo. Cum învăţam pe
Dorobanţi, la Generală 15 (de fapt pe strada Şcolii Floreasca, aşa-i zicea!), de câte ori
veneam spre casă treceam prin faţa stadionului pe frontispiciul căruia scria „Parcul Sportiv
Dinamo”. Când erau meciuri, intram, de multe ori fără bilet, uniforma de elev şi faptul că
„începuse deja” erau argumente care ţineau. Aşa m-am obişnuit să-l ştiu în poarta lor pe
Ştefan, cel care apăra întotdeauna cu şapcă pe cap. În seara ce trecuse, cum ziceam, am tot
vorbit. De anii de atunci, de faptul că prin ’82-’84 făceam meditaţii la fizică – eram corigent,
elev fiind la Lieul Lazăr de acum – într-un apartament vecin cu al său, într-un bloc pe „1 Mai”,
bloc de profesori, „observatorul” nostru fiind el însuşi absolvent cu 10 al Facultăţii de
Matematică. Aşa am ajuns, Coraş a adus vorba, cred, şi la meciul vieţii sale, povestea acelei
zile (sau nopţi...) de la Frankfurt...
Rew. Suntem în vara lui 1979. Deşi multiplu campion cu Dinamo, şi ca jucător şi ca
antrenor, Ion Nunweiller este debarcat după acel 3-4 cu FC Argeş din ultima etapă care
ducea titlul în Trivale, unul din meciurile epocale ale lui Dobrin. Este numit, după o şedinţă de
peste 12 ore, la Ministerul de Interne, Angelo Niculescu. „Profesorul”, în fond, deşi venea
după un sezon „aşa şi-aşa” la Timişoara, ajunsese cu Poli în Cupa UEFA. Rămăsese încă
omul care crease „generaţia Guadalajara”, de la momentul căreia nu trecuseră decât 9 ani...
Ca să nu mai amintim de toate marile victorii din deceniul şapte, culminând cu acel Dinamo –
Inter Milano 2-1, de pe „23 August”, din 1 decembrie 1965, goluri Frăţilă şi Haidu. Pentru
trupa antrenată de Helenio Herrera, zis „Magul”, marcase Peiro. În retur, pe San Siro, Inter s-
a calificat abia în minutul 89, când Facchetti a făcut 2-0. Sandro Mazzola deschisese scorul
destul de târziu, în minutul 68, băieţii lui Angelo rezistaseră excepţional în faţa dublei
deţinătoare a Cupei Campionilor Europeni.
În fine, ne-am dus prea mult înapoi. Cert e că profesorul de matematică Ştefan îmi
povestise toate astea în restaurantul de la Continental – Astoria, la un ştrudel cu mere şi un
vin dulce, de Miniş. 1979. „Uite că au trecut 27 de ani de atunci şi încă nu pot să vorbesc,
cum să uit!, despre ziua aia... Venise nea Angelo, ţin minte că în primele etape am avut şi
meciul de la Piteşti, revanşa noastră, am făcut 1-1. Era ca azi, august – septembrie...
Începusem bine, în Cupa UEFA am dat peste nişte desculţi în primul tur, Alki Larnaca, le-am
dat 3-0 la noi, Mulţescu, Dudu şi parcă Vrânceanu au marcat. Returul a rămas până azi
recordul nostru în competiţie, nu doar pentru meciurile de deplasare.”
(Caut ziare. 4 octombrie 1979. Larnaca. Stadion: Neo Ges. 3.000 de spectatori. Alki –
Dinamo 0-9 (0-3). Dudu Georgescu (10, 46, 67), Augustin (20), Vrânceanu (22, 77), Ţălnar
(51), Mulţescu (52), Ion Moldovan (62).)
În ziua în care Craiova mea bătea pe Leeds United, Dinamo reuşea acelaşi lucru cu
Eintracht Frankfurt pe Main. E 24 octombrie 1979. Trec prin faţa stadionului, dar nici nu vreau
şi nici n-aş putea să intru. Douăzeci de mii de oameni sufocă „Parcul Sportiv”, pe mine mă
aşteptase în faţa şcolii tata, să mă ia repede cu maşina să ajungem acasă să vedem
Craiova. Oricum le vedem pe amândouă, că sunt transmisii alternative, ceea ce nu ne
produce, desigur, mari bucurii. Despre cum a fost atunci, la doi paşi de noi îmi va povesti Gigi
Mulţescu, în 2012, la o filmare pentru TVR. Matematicianul Ştefan nu avusese puterea. Şi
zice Gigi Mulţescu: „Înainte de partida de la noi de-acasă a fost aşa, un soi de frenezie a
groazei. Eintracht era o echipă uluitoare, cu un antrenor, Friedel Rausch, care ne mai
eliminase o dată, nu pe noi, pe Sportul Studenţesc, antrenată tot de nea Angelo, în ’76. Cu
trei ani în urmă, Rausch fusese antrenorul lui Schalke 04 şi bătuse pe Sportul în ambele
meciuri, 1-0 la Bucureşti, dăduse Klaus Fischer şi 4-0 la ei, Fischer două, Bongartz alte două.
Nemţii aveau echipă mare cu ăştia doi, cu Oblak, cu Abramczyk... Stai să-i vezi pe cei de la
Eintracht acum. Şi să ştii, Ştefan a fost un portar extraordinar, în anul ăla, în ’76, când nea
Angelo a fost eliminat de Schalke-le lui Rausch, Dinamo a fost la un pas să scoată pe AC
Milan, ăla mare, cu Rivera, 0-0 în Ştefan cel Mare, cu Fane în poartă, 1-2 pe San Siro în
retur, cu 1-1 (Sătmăreanu II deschisese scorul!) până prin minutul 75... Aşaa. Să revin la
Eintracht, că-n ’76 eu eram la Jiul încă. Aşa cu Ştefan. Păi anul următor, în ’77, a apărat şi
penalty, la Madrid, cu Atletico, dar Dinamo a pierdut calificarea la golaveraj... Deci, mă-ntorc.
Cum ziceam? Frenezia fricii, cred, ne luase. Eram la Săftica, ne antrenam în draci şi ţin minte
că eu şi Apostol, parcă şi Ţălnar, tot băteam lovituri de la unşpe metri, dacă primim, să fim
pregătiţi, nu? Ei, şi asta l-a enervat pe Augustin rău de tot, ce tot staţi, mă, să bateţi, mare
brânză, ne tot zicea, hai că s-a terminat de-o oră antrenamentu’, ăilalţi sunt acasă, ce mai
staţi?! Hai odată, Gigi, că m-am săturat! Mâine, dac-o fi vreun unşpe metri, îl bat eu, mare
şmecherie... Vin în viteză şi-i trag una de n-o vede ăla din poarta lor! Ce dracu’! Şi tot o ţinea
aşa... Am plecat până la urmă. A doua zi, când zici că ai trecut prin faţa stadionului, ai văzut
ce nebunie era acolo. Frankfurt-ul avea echipă mare, cu cel mai bun libero din lume,
austriacul Pezzey, cu Neuberger, Lorant, Grabowski, cu Hölzenbein şi cu Nickel. Să vezi ce
întâmplări au fost atunci, că erau doi fraţi Nickel, Bernd era la ăştia şi Harald la Borussia
Mönchengladbach, până la urmă au jucat finala în anul ăla, Craiova, după ce a eliminat pe
Leeds, a căzut cu Borussia şi Nickel le-a dat ambele goluri şi i-a scos... După aia au jucat
finala, ţi-am zis. Aaaa! Şi la Frankfurt era cel mai im-por-tant, coreeanul, ăla a fost cel mai
mare fotbalist asiatic din istorie, Bum-Kun Cha îi spunea. Şi începe meciul. Stadionul arhiplin,
să se rupă. Şi după 20 de minute, arbitrul, un scoţian, n-am să uit niciodată cum îl chema,
Foote, îţi dai seama, dă penalty pentru noi! Unde eşti, Augustine? Unde eşti, mă, să văd cum
baţi... Că tot vorbeai de Ştefan, acolo, în poarta lui se ascunsese Augustin. Vino, mă, să baţi
tu, viteazule!... Aş, ţi-ai găsit... Striga la mine, Gigi, bate tu, să avem baftă, Doamne ajută!
Până la urmă bat şi e 1-0. Dar tot Augustin, băiat de aur, face 2-0, cu un minut-două înainte
de sfârşit. Apoi mergem la ei... Acolo să vezi ce-a fost!”
Înapoi la Arad, seara de la Continental – Astoria. Constantin Ştefan, profesorul de
matematică şi observator de arbitri, înalt, sobru, grav. Sticla de Miniş e pe jumătate gata,
ştrudelul cu mere s-a mâncat, îi cerem Marianei, şefa de sală şi „trei cu brânză”. „Două, zice
Marcel Coraş, eu nu mănânc, mi-ajunge!” În regulă, Marcele. Spuneţi, dom’ profesor. „La
Frankfurt mi s-a părut cea mai lungă zi din viaţa mea. Era frig, 7 noiembrie, ziua Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie, ce pi...da mă-sii, care la noi cădea în noiembrie. Frig,
mohorât, nu mi-a plăcut din start, vreo 45-50.000 de spectatori, ţi se făcea rău când îi auzeai!
Şi cu toate astea, rezistăm formidabil. La pauză, zero la zero. Intrăm la vestiare, Dinu arăta
magnific, se bătuse cu Hölzenbein, era cu gura spartă, ziceai că e Delon în Samuraiul. Nea
Angelo e uşor crispat, parcă-l văd, Cheran ne zice ceva de coreean, Bum-Kun Cha, ăla, se
trăsese pe partea lui şi nu-l ajuta cineva şi pe el. Ne ridicăm, mai clănţănim o coajă de
lămâie, Dinu ne zice să fim atenţi că în tribune e şi Conţi Bărbulescu, să nu ne facem de râs,
acum, când mai e atât de puţin. Ieşim şi mai începem o dată. După 3 reprize avem încă 2-0...
Ştiu că la un moment dat lui Dinu i-au rupt piciorul şi mai departe nu mai ştiu. Adică ştiu, dar
nu vreau să-mi amintesc, deşi n-am uitat. Nimic.”
Iar în 2012, de data asta în studioul Fanatik de la Digi. Cristi Coste moderează, mai
avem un sfert de oră, Gigi Mulţescu e invitat. Reluăm, de undeva. De atunci, de-acum 6 ani,
de-acum 30 şi ceva... „Da, era frig, asta ţin şi eu minte... Atunci era să moară Dinu, să moară
pur şi simplu, nu exagerez deloc... L-au lovit, el se bătea cu toţi, şi noi, dar el era sen-za-ţio-
nal! Şi îl lovesc ăia şi cade. Mă apropii şi mă uit şi nu cred: i se vedea osul, aşa alb, cum e în
laboratoarele de medicină, carnea sfâşiată de crampoane... Intră doctorul, ne dă la o parte şi
îi face o injecţie, un anestezic cred, Dinu zice că oricum joacă aşa, că nu-l doare, dar îl durea
cumplit, îţi zic eu, buuun, îi face injecţia şi dăm drumul la joc. Aia – câini. Câini! Şi deodată lui
Dinu i se face rău, leşin. Ce se-ntâmplase? Era alergic la ce-i făcuse doctorul şi a intrat în
şoc anafilactic, aproape în stop cardiac. Noroc că în tribună chiar era prietenul lui, Conţi
Bărbulescu, scriitor, într-adevăr, dar şi medic. El, nu ştiu cum, şi-a dat seama ce se-ntâmplă
cu Dinu,a ajuns jos, la teren şi l-a salvat. I-a făcut repede o injecţie, alta, cu ce trebuia să
neutralizez efectul iniţial şi aşa şi-a revenit. Dacă întârzia cinci minute, era o tragedie... Apoi,
Fredriksson, arbitrul, un suedez, şi-a dus băieţii peste noi, că nemţii erau ai lui, practic. Bum-
Kun Cha a ratat o super-ocazie, apărată de Ştefan magistral. Mai erau douăzeci de minute.
Apoi nouăsprezece, optsprezece. La tabelă m-am uitat iar când Bum-Kun Cha a deschis
scorul. Mai erau 17 minute! 17. Încă eram calificaţi, Doamne, zic, să mai rezistăm măcar 10
minute, că nemţii intră în criză de timp şi scăpăm. Vine apoi minutul 80, iese Ion Moldovan şi
în locul „Colonelului” intră Custov, „Bulgarul”. Nea Angelo ne face semn să rămânem sus, în
presing, cu Ţălnar, Augustin şi Apostol, era un atacant tare bun, îl luaserăm de la Progresul,
parcă, mă rog, şi eu abia venisem de la Jiul anul ăla. Încercam, dar era tot mai greu. Nouă
minute, Sătmăreanu II cade şi el, lovit de un neamţ, la un corner, Dinu degajează, iar intră
doctorul, dar „Ungurul” se ridică. E groggy. De altfel, aceea a fost ultima lui zi în tricoul lui
Dinamo, după meci a fugit de la hotel! A jucat vreo trei ani la Stuttgart, în Bundesliga, apoi a
plecat în America am auzit că devenise prieten chiar cu Blatter! Când ne-am întors acasă am
aflat că i s-a dat o condamnare la 10 ani de închisoare, degradare militară, declarat trădător
de neam şi ţară, iar în club s-au apucat să-l scoată din toate pozele şi albumele cu echipa! L-
au decupat. Mă rog, până atunci îl „decupaseră” ăştia. Mai sunt 8 minute, apoi 7... Ţinem de
minge, chiar avem încredere. Plouă. Cinci minute! Dau să trec de unul, mă ţine, îl ţin şi eu şi
văd cum se repede arbitrul la mine, disperat: roşu! De ce, dom’le? Ieşi încet, mi se strigă de
undeva, ies... Patru minute, să zic că se prelungeşte un minut, rămân tot 5! Trei, două, un
minut! Hai, dom’ arbitru, cât mai ţii! Gata! E gata! Strigă toţi de pe bancă, Dinu îi face atenţi!
Dar a trecut timpul! A trecut de mult! Sunt deja trei peste! Cât? Cât mai ţii?? Trage tare, o
plesneşte efectiv, corner, e deviată de cineva! Coreeanul trăsese, iar! Corner. Plouă tot mai
tare. Nea Angelo strigă ceva la faptul că suntem în zece, eu, eliminatul, nu mai am cum să-i
ajut! Ia omu’! Ia omu’! Ia omuuu! Dinu strigă. Fredriksson ne ţine aşa de patru minute. S-a
terminat totuşi de patru minute! Se bate cornerul, mingea pluteşte, Ştefan se desprinde uşor,
totuşi plouă atât de tare, sau s-a oprit, nici nu mai ştiu, douăzeci de oameni se aruncă, în
grămadă, dar Ştefan are mingea în braţe, s-a terminat... Uf! S-a terminat într-adevăr... dar
Ştefan scapă chiar în fracţiunea următoare mingea din braţe şi Hölzenbein, care alunecase
din pricina ploii, o primeşte undeva pe coapsă şi se prăbuşeşte cu ea în plasă! 2-0!
Prelungiri! N-am rezistat! Atât am rezistat... Dinu, care de regulă, când luam vreun gol, îi
striga lui Ştefan ceva de şapcă şi de ecuaţiile pe care le calculase greşit, tace. Toţi suntem
prăbuşiţi, laţi. Dinu se dezmeticeşte primul şi sare la Fredriksson, arătându-i un ceas
imaginar la mâna stângă. Urlă: cââât? Cââât? I se interpune un neamţ în faţă, îl dă deoparte,
iar Fredriksson îl întâmpină cu alt cartonaş: roşu! Out! În nouă oameni, Nickel ăla ne dă în
trei minute şi al treilea gol. Asta a fost.”
Gigi Mulţescu zâmbeşte trist. Cu 6 ani în urmă, în restaurantul de la Astoria –
Continental din Arad, profesorul de matematică Ştefan m-a lăsat singur după poveste. Coraş
a zis, într-un lung târziu: „Marius, hai să dăm un ochi pe la bar! Mamă, ce meci...” Cum
spuneam, barul era aproape gol. Pe scenă, într-o lumină translucidă, nişte duduci încă mai
dârdâiau, cu ultimele sforţări. Fusese o zi mai lungă decât veacul...
