Un sport se definește prin mai multe elemente, reguli, durată de joc, scop, dar mai ales prin impactul asupra societății, iar aici fotbalul aproape că nu mai are nevoie de explicații, de o anumită “traducere” prin care să confirme gradul uriaș de popularitate pe care îl deține. E sportul-rege, e sportul fenomen social, e o religie a secolului, dar, desigur, nu cea pe care o invoca André Malraux, marele scriitor francez.
Ce este atunci fotbalul? Sau, hai să încercăm altfel, ce nu este fotbalul? Pentru că, după toate probabilitățile, pare a fi multe, în tot și în toate. Greu, foarte greu de găsit un răspuns. Chiar dacă pare un demers complicat, să observăm că fotbalul e o oglindă a societății. Cum e fotbalul din ziua de azi? E lumea fotbalului fixată între oglinzi paralele?
Dincolo de definiții, subiective și poate, superficiale, fotbalul nu este mai mult decât un joc, doar că popularitatea lui l-a trimis în dicționarul de specialitate către alte dimensiuni. Uneori, o privire care se dorește a fi globală asupra lui te poate intimida sau chiar descuraja, iar atunci e de ajuns să-l privești, să-l admiri. E suficient.
“Est modus in rebus” scria Horațiu în Satire, adică “există o măsură în toate”, sau, ca să cităm întregul vers, “est modus in rebus, sunt certi deniques fines”, în traducere ar fi “există o măsură în toate și mai ales anumite limite”. Care ar fi limitele între care ne situăm cu toții atunci când analizăm fotbalul? În aceeași idee, francezii au un proverb edificator, și anume “l’exces en tout est un defaut”. Tradus, “excesul în toate e un defect”, ceea ce era de demonstrat. QED. Dar reprezintă fotbalul un fenomen în exces?
În măsura în care și noi suntem o societate deseori incapabilă să înțeleagă niște priorități, poate. Și când spun “noi”, mă refer la tot ce înseamnă fotbalul pe mapamond, jucători, antrenori, conducători, federații, ligi, spectatori, sponsori etc.
Fotbalul trebuie privit ca pe un fenomen, asta e limpede, în măsura în care factorul subiectiv nu poate fi exclus. Fiind el însuși deținătorul unui dicționar de termeni proprii.
În fine, ideea e că fotbalul nu oferă explicații, oferă spectacol și cred că e suficient.
Doar că lumea se mișcă, evoluează, și încearcă să teoretizeze acolo unde nu e cazul.
Fotbalul își este de ajuns lui însuși, cu regulile lui, cu emoțiile pe care le provoacă, cu termenii lui și cu condițiile lui. Restul e un supliment de analiză, de care, foarte probabil, nici măcar nu are nevoie. Există o măsură în toate, nu-i așa?
De aceea spun că explicațiile și definițiile fotbalului se oferă doar pe terenul de joc, orice alt demers e un exces. Și știm că de exagerări trebuie să ne ferim întotdeauna!
