Finala din vis

Universitatea Craiova e, în toate datele existenÅ£ei ei, nu o echipă de fotbal, ci o arcă a
speranÅ£ei. Chiar ÅŸi atunci când triumful ei era complet, campioană, câÅŸtigătoare de Cupă ori
învingând mari echipe europene cu încă ÅŸi mai mari jucători, Craiova avea în ochi nu
aroganÅ£a liderului, ci bucuria albastră a celei care ÅŸtie că a izbândit pentru că e iubită. În
primul rând, iubită. Craiova n-a avut destinul Stelei, de pildă, în Å£ara aceasta, a noastră, ea
rareori a lăsat certitudini în urma marilor ei bătălii, dar a lăsat, întotdeauna, regrete ÅŸi
speranÅ£e. Când a promovat prima oară, acum 57 de ani, oamenii care o iubeau atunci ÅŸi care
au rămas, azi, foarte puţini, pentru că o jumătate de secol e, totuşi, o jumătate de secol,
Craiova a dat speranţa că va fi altceva.
Balaci spunea că echipa aceasta albastră ÅŸi albă, care a dat atâtea speranÅ£e ÅŸi a ucis,
uneori, cu atâtea regrete, s-a născut ÅŸi a murit odată cu el. E o teorie care stă în picioare ÅŸi
nu stă. În 1964, Balaci nu juca încă, era un copil de 7 ani, care se pregătea să meargă la
ÅŸcoală în clasa întâi. Craiova însăşi, dacă vreÅ£i, se pregătea tot de clasa întâi. Până aici,
povestea are ÅŸi sens ÅŸi simetrie, oarecum.
Ce vreau să zic? Că echipa a avut destinul ei, de soldat căzut între linii sau de
student, mai bine aÅŸa, apărut între două lumi. Până la apariÅ£ia lui Balaci, a avut un titlu pe
jumătate, cel din 1966, când a fost campioană de toamnă, la doar doi ani de la promovare.
(La sfârÅŸit, în vara lui ’67, a terminat a treia, în sezonul în care Rapid lua campionatul, primul
după 44 de ani de existenţă...) Erau primele două decenii de după război, în care contaseră
doar Steaua şi Dinamo, adică militarizatele, UTA Arad şi Petrolul, adică locurile care
inventaseră fotbalul la noi ÅŸi, iată, în sfârÅŸit, Rapid, adică tradiÅ£ia. În rest, nimeni, nimic,
niciodată.
AÅŸa a spus „bună ziua, prieteni!”, vorba lui Cristi Minculescu, acest oraÅŸ acestei ţări.
Atunci, la începutul anilor ’70, când, îmbrăcat în alb ÅŸi albastru, a început să refacă ordinea
de zi a unui fotbal militarizat, închis în sistem ÅŸi fără porÅ£i de acces.
Universitatea Craiova, singura echipă de fotbal din lume căreia propriii ei suporteri nu-i
spun pe numele din cartea de identitate, ci pe cel originar, de alint, Ştiinţa, a schimbat totul,
precum Nadia în gimnastică, tot în anii de atunci, ori Ilie Năstase în tenis. ÅžtiinÅ£a avea nu
doar forÅ£a de a pune în genunchi două imperii naÅ£ionale, cum erau Steaua ÅŸi Dinamo, ci ÅŸi să
fie altceva, altcumva, creând nu doar un alt stil, ci ÅŸi un alt gen de oameni, un alt fel de oraÅŸ
care s-o iubească, s-o înÅ£eleagă ÅŸi s-o ajute. E adevărat, Balaci ÅŸi generaÅ£ia „campioanei
unei mari iubiri” sunt mărcile înregistrate ale acelui succes, deci Balaci avea dreptate.
Oblemenco era însă acolo când Ilie a venit, cu pletele lui blonde ÅŸi-a auzit cum tot stadionul
tremura de emoÅ£ie scandând „Oblemenco al nostru e / Cel mai bun din R.S.R.!” „Atunci l-am

urât pe nea Nelu din tot sufletul, mă gândeam cum o fi să Å£ină atâta lume la tine... oare, la
mine, vreodată?...” Apoi toÅ£i, pentru tine, Ilie, pentru totdeauna. Iar tu, de fapt, îl iubeai pe
Oble...
... Apropo de cine ÅŸi de când este. Acolo, în secundele alea, poate fi un alt act de
identitate al echipei ÅŸi al oraÅŸului. Întâi 1964 – promovarea. 1974 – primul titlu, al doilea act ÅŸi
continuarea poveÅŸtii. 1981 – Eventul. 1983 – Apogeul. 1984 – Revolta. 1989 – RevoluÅ£ia.
1991 – Triumful. (E anul în care Craiova are campioana, deÅ£inătoarea Cupei, campioanele la
tineret, la juniori ÅŸi la copii, plus încă o echipă, Electro, promovată în prima ligă...)
Începutul. Povestea. Iubirea. Maxima. Epopeea. Apogeul. Revolta. RevoluÅ£ia. Triumful.
Iată nouă acte de identitate perfect valabile ale unui oraÅŸ ÅŸi ale echipei sale care, în tot acest
timp, a deschis porÅ£i, inimi, suflete, priviri ÅŸi ÅŸi-a învăţat oamenii să iubească, să se înÅ£eleagă
ÅŸi să se ajute. Craiova, un soi de sectă, ai cărei adepÅ£i se recunosc din priviri, uneori în
lacrimi, ce-i drept, din amintirile pe chip şi din speranţă.
Nouă acte de identitate care le-au precedat pe ultimele două. Dezastrul, al zecelea. Şi
în fine, acum 8 ani, RenaÅŸterea. Universitatea Craiova se întoarce acolo unde îi este ÅŸi locul
ÅŸi destinul, încercând să regăsească nu amintirea paÅŸilor pierduÅ£i, ci ceva mult mai laic ÅŸi mai
concret: oamenii unui oraÅŸ. OraÅŸul însuÅŸi. PorÅ£ile albastre de altădată.
Nu ştiu ce să mai spun, mi-e de ajuns că simt. Ca atunci, la Leeds, ca atunci, pe
Republicii, cu Steaua, la prima Cupă, ca atunci, cu Fiorentina, ca atunci, cu Dinamo, la Sibiu,
ca atunci, cu Bordeaux, ca atunci, cu Kaiserslautern,ca atunci, cu Monaco...
... Am fost acum ceva vreme la Lisabona. Da, pe stadionul Benficăi. Fără să vreau m-
am gândit la cei 38 de ani, la rezistenÅ£a din faÅ£a porÅ£ii lui Lung, m-am uitat în teren după
Cămătaru ÅŸi Zoli, deÅŸi, ÅŸtiu, e alt teren, alt „Da Luz”, altă primăvară ÅŸi chiar altă viaţă. M-am
uitat în tribune după FănuÅŸ Neagu ÅŸi Eugen Barbu, după Sebi Domozină ÅŸi după nea Vanea
Chirilă. M-am uitat, jur!
Dar, Ilie, nu ai dreptate: Craiova s-a născut, da, dar n-a murit odată cu tine, atunci, pe
Dealul Florilor, când Arezanov, în 1984, în februarie, pe zloata aia... Nu, Ilie, nu ai dreptate.
Åži uite de ce. Pentru că, aÅŸteptând acolo, la Lisabona, victoriile de peste câteva zile, am privit
oraşul. Oraşul lor, pregătit acum 7 ani pentru finala Champions League, cu două echipe,
Real şi Atletico, dintr-un alt mare oraş. Şi aşa, pe o terasă, cu avocatul Marian Nazat alături,
împărÅ£ind o sticlă de „vinho verde” la „doiÅŸ”, am închis pentru o clipă ochii ÅŸi în locul zecilor
de mii de madrileni împărÅ£indu-se în alb, roÅŸu, violet sau albastru, mi-am închipuit că-s cu ai
mei. Åži că ÅžtiinÅ£a mea e ca altădată în Europa ÅŸi că pe străzile înguste ale Lisabonei sunt ai
mei, ai lui Barză, ai lui Charlie, ai noştri. Că e cu totul oraşul nostru, că e numai alb şi
albastru totul, că din trenuri vin alÅ£ii ÅŸi alÅ£ii, că am ajuns în oraÅŸul unde, cândva, s-a oprit o

poveste, iar acum ÅžtiinÅ£a, cu oamenii ei, s-a întors încă o dată într-o amintire din care n-a
ieÅŸit niciodată. Cu ochii larg închiÅŸi, am crezut. Am simÅ£it. Am ÅŸtiut.
... Iar dacă am fi fost ÅŸi noi într-o astfel de finală, cum într-o zi vom fi, sunt sigur că am
fi pierdut-o ca Atleti, în ultimul minut, la ultima fază, din ultimul corner... Nu, Craiova n-a murit
odată cu voi, Ilie. TrăieÅŸte. Åži tocmai de aceea, chiar ÅŸi în finala aia din vis, la care n-am
ajuns niciodată, chiar niciodată, dar la care vom ajunge, probabil că vom pierde, în ultima
prelungire a prelungirilor, nedrept, nemeritat, disperat. Şi ştii de ce, Ilie? Pentru că
Universitatea ta ÅŸi a noastră de fotbal rareori a lăsat în urmă certitudini după bătălii, ci, mai
întotdeauna, regrete ÅŸi speranÅ£e. Åži asta pentru că avea ÅŸi are alături un oraÅŸ care acum ÅŸi-a
deschis iar porÅ£ile s-o primească. Stai să vezi ce va fi la vară, acasă, înapoi în visul nostru! O
să-l continuăm de unde-l lăsarăm. Crezi că o să ne mai întrebe cineva, atunci sau vreodată,
cine-a fost tata?