Universitatea Craiova e, în toate datele existenţei ei, nu o echipă de fotbal, ci o arcă a
speranţei. Chiar şi atunci când triumful ei era complet, campioană, câştigătoare de Cupă ori
învingând mari echipe europene cu încă şi mai mari jucători, Craiova avea în ochi nu
aroganţa liderului, ci bucuria albastră a celei care ştie că a izbândit pentru că e iubită. În
primul rând, iubită. Craiova n-a avut destinul Stelei, de pildă, în ţara aceasta, a noastră, ea
rareori a lăsat certitudini în urma marilor ei bătălii, dar a lăsat, întotdeauna, regrete şi
speranţe. Când a promovat prima oară, acum 57 de ani, oamenii care o iubeau atunci şi care
au rămas, azi, foarte puţini, pentru că o jumătate de secol e, totuşi, o jumătate de secol,
Craiova a dat speranţa că va fi altceva.
Balaci spunea că echipa aceasta albastră şi albă, care a dat atâtea speranţe şi a ucis,
uneori, cu atâtea regrete, s-a născut şi a murit odată cu el. E o teorie care stă în picioare şi
nu stă. În 1964, Balaci nu juca încă, era un copil de 7 ani, care se pregătea să meargă la
şcoală în clasa întâi. Craiova însăşi, dacă vreţi, se pregătea tot de clasa întâi. Până aici,
povestea are şi sens şi simetrie, oarecum.
Ce vreau să zic? Că echipa a avut destinul ei, de soldat căzut între linii sau de
student, mai bine aşa, apărut între două lumi. Până la apariţia lui Balaci, a avut un titlu pe
jumătate, cel din 1966, când a fost campioană de toamnă, la doar doi ani de la promovare.
(La sfârşit, în vara lui ’67, a terminat a treia, în sezonul în care Rapid lua campionatul, primul
după 44 de ani de existenţă...) Erau primele două decenii de după război, în care contaseră
doar Steaua şi Dinamo, adică militarizatele, UTA Arad şi Petrolul, adică locurile care
inventaseră fotbalul la noi şi, iată, în sfârşit, Rapid, adică tradiţia. În rest, nimeni, nimic,
niciodată.
Aşa a spus „bună ziua, prieteni!”, vorba lui Cristi Minculescu, acest oraş acestei ţări.
Atunci, la începutul anilor ’70, când, îmbrăcat în alb şi albastru, a început să refacă ordinea
de zi a unui fotbal militarizat, închis în sistem şi fără porţi de acces.
Universitatea Craiova, singura echipă de fotbal din lume căreia propriii ei suporteri nu-i
spun pe numele din cartea de identitate, ci pe cel originar, de alint, Ştiinţa, a schimbat totul,
precum Nadia în gimnastică, tot în anii de atunci, ori Ilie Năstase în tenis. Ştiinţa avea nu
doar forţa de a pune în genunchi două imperii naţionale, cum erau Steaua şi Dinamo, ci şi să
fie altceva, altcumva, creând nu doar un alt stil, ci şi un alt gen de oameni, un alt fel de oraş
care s-o iubească, s-o înţeleagă şi s-o ajute. E adevărat, Balaci şi generaţia „campioanei
unei mari iubiri” sunt mărcile înregistrate ale acelui succes, deci Balaci avea dreptate.
Oblemenco era însă acolo când Ilie a venit, cu pletele lui blonde şi-a auzit cum tot stadionul
tremura de emoţie scandând „Oblemenco al nostru e / Cel mai bun din R.S.R.!” „Atunci l-am

urât pe nea Nelu din tot sufletul, mă gândeam cum o fi să ţină atâta lume la tine... oare, la
mine, vreodată?...” Apoi toţi, pentru tine, Ilie, pentru totdeauna. Iar tu, de fapt, îl iubeai pe
Oble...
... Apropo de cine şi de când este. Acolo, în secundele alea, poate fi un alt act de
identitate al echipei şi al oraşului. Întâi 1964 – promovarea. 1974 – primul titlu, al doilea act şi
continuarea poveştii. 1981 – Eventul. 1983 – Apogeul. 1984 – Revolta. 1989 – Revoluţia.
1991 – Triumful. (E anul în care Craiova are campioana, deţinătoarea Cupei, campioanele la
tineret, la juniori şi la copii, plus încă o echipă, Electro, promovată în prima ligă...)
Începutul. Povestea. Iubirea. Maxima. Epopeea. Apogeul. Revolta. Revoluţia. Triumful.
Iată nouă acte de identitate perfect valabile ale unui oraş şi ale echipei sale care, în tot acest
timp, a deschis porţi, inimi, suflete, priviri şi şi-a învăţat oamenii să iubească, să se înţeleagă
şi să se ajute. Craiova, un soi de sectă, ai cărei adepţi se recunosc din priviri, uneori în
lacrimi, ce-i drept, din amintirile pe chip şi din speranţă.
Nouă acte de identitate care le-au precedat pe ultimele două. Dezastrul, al zecelea. Şi
în fine, acum 8 ani, Renaşterea. Universitatea Craiova se întoarce acolo unde îi este şi locul
şi destinul, încercând să regăsească nu amintirea paşilor pierduţi, ci ceva mult mai laic şi mai
concret: oamenii unui oraş. Oraşul însuşi. Porţile albastre de altădată.
Nu ştiu ce să mai spun, mi-e de ajuns că simt. Ca atunci, la Leeds, ca atunci, pe
Republicii, cu Steaua, la prima Cupă, ca atunci, cu Fiorentina, ca atunci, cu Dinamo, la Sibiu,
ca atunci, cu Bordeaux, ca atunci, cu Kaiserslautern,ca atunci, cu Monaco...
... Am fost acum ceva vreme la Lisabona. Da, pe stadionul Benficăi. Fără să vreau m-
am gândit la cei 38 de ani, la rezistenţa din faţa porţii lui Lung, m-am uitat în teren după
Cămătaru şi Zoli, deşi, ştiu, e alt teren, alt „Da Luz”, altă primăvară şi chiar altă viaţă. M-am
uitat în tribune după Fănuş Neagu şi Eugen Barbu, după Sebi Domozină şi după nea Vanea
Chirilă. M-am uitat, jur!
Dar, Ilie, nu ai dreptate: Craiova s-a născut, da, dar n-a murit odată cu tine, atunci, pe
Dealul Florilor, când Arezanov, în 1984, în februarie, pe zloata aia... Nu, Ilie, nu ai dreptate.
Şi uite de ce. Pentru că, aşteptând acolo, la Lisabona, victoriile de peste câteva zile, am privit
oraşul. Oraşul lor, pregătit acum 7 ani pentru finala Champions League, cu două echipe,
Real şi Atletico, dintr-un alt mare oraş. Şi aşa, pe o terasă, cu avocatul Marian Nazat alături,
împărţind o sticlă de „vinho verde” la „doiş”, am închis pentru o clipă ochii şi în locul zecilor
de mii de madrileni împărţindu-se în alb, roşu, violet sau albastru, mi-am închipuit că-s cu ai
mei. Şi că Ştiinţa mea e ca altădată în Europa şi că pe străzile înguste ale Lisabonei sunt ai
mei, ai lui Barză, ai lui Charlie, ai noştri. Că e cu totul oraşul nostru, că e numai alb şi
albastru totul, că din trenuri vin alţii şi alţii, că am ajuns în oraşul unde, cândva, s-a oprit o

poveste, iar acum Ştiinţa, cu oamenii ei, s-a întors încă o dată într-o amintire din care n-a
ieşit niciodată. Cu ochii larg închişi, am crezut. Am simţit. Am ştiut.
... Iar dacă am fi fost şi noi într-o astfel de finală, cum într-o zi vom fi, sunt sigur că am
fi pierdut-o ca Atleti, în ultimul minut, la ultima fază, din ultimul corner... Nu, Craiova n-a murit
odată cu voi, Ilie. Trăieşte. Şi tocmai de aceea, chiar şi în finala aia din vis, la care n-am
ajuns niciodată, chiar niciodată, dar la care vom ajunge, probabil că vom pierde, în ultima
prelungire a prelungirilor, nedrept, nemeritat, disperat. Şi ştii de ce, Ilie? Pentru că
Universitatea ta şi a noastră de fotbal rareori a lăsat în urmă certitudini după bătălii, ci, mai
întotdeauna, regrete şi speranţe. Şi asta pentru că avea şi are alături un oraş care acum şi-a
deschis iar porţile s-o primească. Stai să vezi ce va fi la vară, acasă, înapoi în visul nostru! O
să-l continuăm de unde-l lăsarăm. Crezi că o să ne mai întrebe cineva, atunci sau vreodată,
cine-a fost tata?

craiova 1 (1)