Suntem la debutul anului 2013. În recepţia de la Digi Sport, Cristian Ţopescu
refuză o ciocolată caldă, dar mă invită să iau loc alături, pe fotoliu. „Am citit povestea ta
cu Venusul. Nu ţi-am spus însă atunci, la radio, cum intram pe stadion, aveam câţiva
ani doar şi mă târam pe burtă să trec pe sub un gard de sârmă, mă mai juleam, dar
apucam să trec şi să-i văd pe David, Il Dio, pe Sfera, pe Bodola… Da, am fost venusist,
ca şi tatăl meu!...”
Dar, uneori, faptele şi întotdeauna oamenii pierd lupta cu timpul. Un sfert de
veac, o jumătate de secol, acum cinci ani sau alaltăieri, totul e un trecut, chiar acum,
secunda în care scriu şi în care citiţi nu se va mai întoarce vreodată. Pentru câteva
minute, cât scriu şi cât citiţi, de partea asta şi de cealaltă parte a miezului nopţii
acesteia, povestea se poate întoarce.
…Şi de pe canapeaua de la Digi Sport, unde Cristian Ţopescu îmi strânge mâna,
„dă-i înainte, Marius, aştept urmarea!”, ne întoarcem la povestea Venusului şi a
formidabilului său general. 73 de ani înapoi atunci, 81 de ani, zilele acestea… Ani, ani,
ani... decenii. Multe decenii. Oameni care nu mai sunt...
În aprilie 1940, războiul prăbuşea imperii şi frontiere, Hitler se pregătea să intre
în câteva zile în Paris şi să-şi facă poze la Trocadero, între mareşalii săi, cu Turnul
Eiffel în spate, iar Europa îşi plângea morţii. În România însă infernul încă nu venise,
dezastrul nu trecuse graniţa. Generalul Marinescu, zis Gavrilă, proaspăt ministru de
Interne, continua să se distreze nopţile prin cazinouri ori însoţindu-l pe rege prin
budoarele curvelor de lux de unde, se zice, pleca îndesând în buzunarele uniformei
dresurile lepădate de fete. Nu pentru colecţie, probabil, ci pentru distracţie. Într-un
interviu dat celebrului Jack Berariu, în „Rampa” din 18 iunie 1934, Gabriel Marinescu,
şef al Poliţiei Capitalei atunci, spunea că era un tip greu de păcălit, „doar proprietarii
unui tripou o făcuseră, o dată şi atât, că iubea şofatul, opera şi comediile, că îi plăceau
enorm „o parolă şi un vin bun”, dar că la teatru nu mergea decât cu Carol II, zis
Carolică… Mai mult, când a zis „teatru”, generalul a făcut, şmecher, cu ochiu’,
precizând că „pe timpurile când aveam 89 de kile, făceam zilnic exerciţii, dar acum, la
115, merg la toate, dar mă mulţumesc cu privitul”…
De la capăt, din nou de la capăt. Venus e campioană şi e, fi-nal-men-te, în finală,
prima oară în istorie. Aşadar, aprilie 1940, ultima zi a lunii, prima zi din cele 194 ale
finalei! Se joacă pe ANEF, în faţa a peste 15.000 de oameni. Rapid, deţinătoarea
trofeului şi de patru ori câştigătoare până atunci, dar niciodată campioană. Venus, de
patru ori stopată în semifinale, dar de opt ori campioană! Ce va fi? Cum va fi? Generalul
e hotărât să nu se mai mulţumească deloc cu privitul.
Baratky, minunea blondă, deschide scorul în minutul 23, Sipoş face 2-0 pentru
Rapid înainte de pauză, dar la cabine se intră cu avantaj minim: Traian Iordache înscrie
şi el pentru Venus. Baratky, pentru Rapid şi Bodola, pentru „negri” fac spectacol, dar
până cu patru minute înainte de final porţile rămân închise. Atunci Ploeşteanu
marchează: 2-2. Finala are rejucare.
Care vine peste 40 de zile, în 10 iunie 1940, ca la veşnica lor pomenire! Tot pe
ANEF, tot cu 15.000 de spectatori, dar cu trofeul pus chiar pe marginea terenului,
vicepreşedintele FRF, generalul nostru, crezând că astfel îi va conecta pe ai săi la ora
revanşei. „Cel care va scrie într-o zi istoria fotbalului, va trebui să consacre pagini de
glorie acestui moment”, scria „Gazeta Sporturilor”. A fost, până la urmă, 4-4. Humis,
grecul, a deschis scorul pentru Venus, după 6 minute. Peste încă unul, Gavrilescu a
egalat pentru Rapid, iar Baratky, peste alte două, a făcut 2-1 pentru giuleşteni. Orza, în
minutul 16 egalează pentru Venus, iar Humis, după 18 minute face 3-2! E şi scorul
pauzei, iar imediat după, în minutul 51, Bodola îi răspunde lui Baratky şi Venus are 4-2!
Generalului îi dau lacrimile.”Acum e ziua şi e noaptea şi e viaţa noastră!” Dar nu e.
Peste zece minute, Sipoş loveşte: 4-3, iar cu 13 minute înainte de final, Auer face 4-4.
Se joacă iar. Abia în 27 octombrie, în ziua în care taică-meu împlinea 7 ani şi mergea la
şcoală, iar Cristian Ţopescu mergea de-a buşilea pe sub un anume gard. Între timp, în
28 iunie 1940 România pierde Bucovina, Basarabia şi ţinutul Herţa, în urma
ultimatumului lui Molotov, ministrul de Externe al URSS. Fără să tragă un glonţ! Se
pierd 7 milioane de locuitori, 34% din teritoriul ţării şi 33% din populaţie. În 30 august,
aşa, cu finala Cupei suspendată în vederea celei de-a treia rejucări, România pierde şi
Ardealul de Nord, consecinţă a Diktatului de la Viena. În 6 septembrie 1940, Carol II, zis
Carolică, e forţat să abdice, iar mareşalul Antonescu devine conducătorul statului,
generalul Marinescu e arestat, acel 4-4 fusese într-adevăr ultima reprezentaţie.
Deci, 27 octombrie. A treia oară, aceeaşi finală. 12.000 de oameni, se joacă în
Giuleşti. (Unde eşti, Generale?) E 0-0 la pauză. Baratky înscrie în minutul 60, dar Ene
egalează pentru Venus în penultimul minut! Oare? Să fie acum?Baratky face 2-1 în
prelungiri, mai ales că Bodola, după Diktat, nu mai putea să-i răspundă. Eisenbeisser
egalează în minutul 105 şi urmează meciul 4. În regim legionar total, presa scrie că
„finala a început să plictisească”.
Pe 9 noiembrie e finalul. Pe ANEF, cu 12.000 de spectatori, Venus rezistă, 0-0, o
repriză. Apoi Baratky şi Gavrilescu fac 2-0, Eisenbeisser se mai agaţă de-un pai, cu 5
minute înainte de final, dar e prea târziu.
…În noaptea de 27 noiembrie, la exact o lună de la episodul trei al finalei, de
cealaltă parte a miezului nopţii, dar şi a gratiilor, generalul Marinescu, cândva decorat
cu Ordinul Mihai Viteazul, este lipit de perete de „echipa morţii”. Legionarii intră în
închisoarea Jilava, unde era încarcerat şi vor să-l sugrume cu un dres de femeie. Îi
potopeşte însă cu un snop de înjurături şi primeşte trei gloanţe-n cap.
Sfârşit. În 1941 Venus termină pe 4, iar după război, în 1947 sunt în B, pe 5, iar
în 1948 pe locul 15 şi divizia B se dizolvă, cu toate echipele componente. Adio, Venus!
Nimic de la capăt. Inevitabil, fără recurs, fără iertări.
