În toamna lui 2005, la câteva luni după ce lansasem cotidianul „Sport Total”, sub
sloganul inventat, ca şi ziarul, tot de mine, „mai mult decât fotbal”, TVR Internaţional m-
a invitat să moderez un talk-show de sport. I-am spus chiar aşa, ca sloganul, şi m-am
aruncat în foc, ca de-atâtea ori. Emisiunea era deschisă, aşa că în fiecare luni, de la
zece seara, intram în direct cu românii din lumea largă, sunau din Los Angeles, din
Valencia ori din Tel Aviv, evident la noi era spre miezul nopţii. Show-ul avea o oră şi
jumătate – la ei era ba dis de dimineaţă, ba la prânz. Uneori era amuzant să-i saluţi cu
„Bună seara!” şi omul de la capătul firului, mare amator de Dudu Georgescu, Balaci ori
Hagi (pe primul îl văzuse jucând când era în şcoală, pe al doilea – student la IPB, iar de
Gică se despărţise în lacrimi, în ’94, la Pasadena, pe Rose Bowl, în cartierul unde
tocmai se mutase, proaspăt emigrat), era amuzant aşadar ca ei să-ţi răspundă cu
„’Neaţa!”. Era însă plăcut să-i asculţi şi să vezi cât de aproape erau, de fapt, de
marginea asta de lume, de teren ori de rama unui ecran de televizor care nu le mai
păstra doar amintirile, ci propria lor viaţă pierdută.
După o astfel de noapte, producătorul emisiunii, Dan Vasile, frânt de oboseală –
avea şi câte patru căi deschise simultan! – mi-a spus că lunea viitoare va fi mai uşor, că
a vorbit cu grupul său de prieteni, cu toţii mari stelişti, şi că va veni la noi marele
Voinescu. Voinescu, portarul de poveste al CCA, Voinescu... „L-am găsit, mi-a zis Dan,
am şi fost la el câţiva, are mare nevoie de ajutor, de prieteni, de dovada că n-a fost
uitat... Vine sigur, mi-a promis de două ori!”
Ningea când, lunea cealaltă, spre sfârşitul lui noiembrie, un domn mărunţel, cu
părul alb, dar cu o privire caldă şi neliniştită, a apărut în capătul culoarului lung,
nesfârşit, de la etajul doi, care dădea spre Studioul 8. Ne-am salutat, l-am invitat să ia
loc, s-a aşezat, curios şi zâmbitor. O mână de om! Costum elegant, la două rânduri, dar
evident scos de la naftalină, păstrat îndelung...
Ion Voinescu, aşadar, doamnelor şi domnilor! Vorbim despre toate, câte au fost
şi nu le ştiam... despre Carmen, echipa lui Ionel Mociorniţă, unde a semnat la 16 ani,
după război, primul contract de profesionist, cum comuniştii i-au luat magnatului echipa
şi l-au băgat la puşcărie, cum au plecat ei de-acolo, care-ncotro, Angelo Niculescu la
Dinamo, el la CCA, Bazil Marian la Rapid.
Din 1950, de la 21 de ani şi până-n ’65, la Steaua. „Toată viaţa, îmi vine să zic!” 6
titluri, 400 de meciuri, 5 Cupe ale României, 22 de selecţii. „În 1952, la Olimpiada de la
Helsinki, n-am jucat decât un meci, cel cu Ungaria lui Puskas,care avea să ia şi titlul!
Ne-au eliminat, cu 2-1, dar presa de acolo m-a declarat cel mai bun portar al lumii,
Czibor şi Kocsi mi-au marcat, dar Puskas – nu! Peste doi ani avea să aibă 2-0 în finala
Cupei Mondiale, la Berna, cu RFG. Au pierdut cu 2-3... Ce echipă!...
...În regie, Dan Vasile e prăbuşit. Credea că nu va suna nimeni. Se sună în draci.
„Nea Ţopică, zi-le, dom’le, oamenilor cum te-au vrut Arsenal şi Vasco da Gama şi nu te-
a lăsat Armata!” „Ba Armata m-ar fi lăsat, se încruntă Voinescu, Securitatea nu m-a
lăsat...” Şi cum le explicăm noi ăstora din Sydney ce făcea Securitatea?” „Ştiu ei mai
bine, vezi de treabă!”
Se sună, mai e o jumătate de oră. Din Las Vegas, în direct, Ion Danciu, fostul
arbitru, îl ai, Marius, acum!... „Bună seara, nea Ioane! Spune-le, nea Ioane, tuturor de
ce ţi se spunea Ţop...” „Pentru că săream aşa, sus...” „...şi cum l-ai antrenat mata pe
Duckadam să apere patru de unşpe metri, la Sevilla.” Bătrânul surâde blând. „Nu l-am
învăţat să le apere pe toate patru, vreo două doar! Celelalte le-a apărat el... glumesc...
n-am niciun merit... deşi, dacă mă gândesc, aveam eu o schemă...”
Mai sunt zece minute. „Care a fost meciul vieţii, domnu’ Voinescu? Din Ierusalim
sun...” „Meciul vieţii, meciul vieţii...” Deodată, celui care s-a luptat, acum o jumătate de
secol, cu Puskas şi Milutinovici, cu Hidegkuti ori cu Ozon, îi dau lacrimile. „Meciul vieţii,
repetă obsedant... al vieţii... cu Costică Toma!” Toma fusese „fratele” lui, erau de-o
seamă, sunt de-o seamă, apărau pe rând poarta României şi la CCA. Duelul cu Toma,
aşadar, fusese cel mai greu... (La 3 ani după această scenă, Costică Toma s-a stins,
discret şi tăcut, lăsându-l pe Ion singur.)
Ieşim. Mă sună tata, care văzuse emisiunea lui fiu-su. „Să ştii că i se spunea Ţop
pentru că ţopăia tot timpul în poartă, n-avea astâmpăr. Dacă voia, într-o zi bună, nimeni
nu putea să-i dea gol, nici Ozon, nici nimeni! Nici Petschowski, când era la UTA! Nici
din 11 metri...” „Bine, tata, vorbim... hai, pa, noapte bună!” Voinescu tresare. „Vorbiţi cu
tatăl dumneavoastră? Da? A văzut? M-a văzut jucând, nu?” „A spus că aţi fost cel mai
mare portar român... De altfel şi eu am făcut prin 2000 o anchetă la Gazeta Sporturilor
şi aţi ieşit primul, la distanţă mare de toţi... Antrenori, jucători, toţi v-au ales...” „Tata ţine
cu Steaua, că domnu’ Dan zicea că toţi...” „Nu, tata e cu Craiova, ca şi mine... zicea că
nici de la unşpe metri nu se putea să vi se înscrie!” Vorbim, înaintăm pe acelaşi culoar
lung, obosiţi, într-o lumină translucidă... Marele portar e un bătrânel împuţinat (are 76 de
ani!), cu privire albastră, nepotolită... Şi deodată se opreşte. Ne oprim şi noi. Vrea să
spună ceva. Sau să facă? „Ştiţi, domnu’ Marius, mie mi-a plăcut mult seara asta, că văd
că în toată lumea... nu m-a uitat... Ştiţi, s-au scris şi cărţi despre mine, Dan Deşliu a
scris...” (Între timp am făcut rost de carte. Se numeşte „În poartă – Voinescu” şi e
excepţional scrisă de cel care a fost poetul comunist Deşliu.)
Voinescu rămâne în continuare pe loc. „Să ştiţi, eu aveam o fentă... Când eram
prin ’47-’48, la RATA Tg Mureş, Giussy Baratky, minunea blondă îmi trăgea, ore în şir...
Eu aveam 18 ani şi el 40... atunci am învăţat că poarta începe la 16 metri... iar la 11
metri, că adversarul se uită pe ascuns într-un colţ al porţii... ei bine, şi eu făceam un
gest asemănător... când atacantul pleca spre minge, aşa încet, subtil, lăsam genunchiul
drept sau stâng, după cum simţeam, aşa într-o parte, îl îndoiam ca şi cum m-aş fi dus
pe plonjon. Dacă prindea ăla figura, dădea din instinct în partea opusă, unde de altfel şi
plonjam!” Şi, la 76 de ani, bătrânul, îmbrăcat la costum, ne arată la miezul nopţii, pe
culoarele TVR, cum proceda, cu 55 de ani în urmă, la execuţiile lui Baratky, antrenorul
său. E tandru şi încrâncenat, doar ochii-s veseli. „Ce ştiţi voi?”
E noapte, e târziu. Plecăm? Undeva, la etajul doi al televiziunii, o umbră
schiţează, imperceptibil, un plonjon spre stânga, pentru a ţâşni, ca altădată, în faţa
marelui Puskas, spre dreapta...
