Mama era elevă la Liceul Sanitar, undeva pe strada Pitar Moş, aproape de Grădina
Icoanei. Avea 17 ani, împliniţi în ianuarie şi un tată în închisoare, arestat de partidul
comunist, la doar câţiva ani după ce scăpase întreg din bătălia de la Stalingrad.
Suntem aşadar în vara anului 1953, când pe adresa Liceului Sanitar vine o chemare
din partea Uniunii Tineretului Muncitoresc ca un număr de elevi, băieţi şi fete, să facă parte,
după o selecţie atentă, din grupul celor care vor defila pe noul stadion „23 August”, la
inaugurare. În ziua de 25 iulie începea la Bucureşti al treilea Congres Mondial al Tineretului
şi al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Până pe 16 august, capitala era în
fierbere: conferinţe, discursuri, întreceri, defilări. Pentru o astfel de defilare, obligatorie în ziua
inaugurării noului stadion, erau recrutaţi şi elevii mai arătoşi din câteva licee de elită. Maică-
mea se pregătea să devină asistentă medicală şi, cu un tată în puşcărie, trăia într-o sărăcie
curată. Mi-a spus, după 30 de ani de la acea zi, că era fericită că a fost aleasă atunci să intre
pe gazonul unei grozăvii, cum probabil i se părea un stadion cu 80.000 de suflete în tribune.
Avea un surâs seducător când povestea asta şi în ochi i se citea un soi de revanşă asupra
vieţii: fusese, cândva, tânără! Era şi când îmi spunea ce s-a întâmplat, puţin înainte de a
împlini 50 de ani. Eu aveam însă vârsta ei de atunci şi, la 17 ani, percepeam altfel istoriile şi
emoţiile marelui stadion. Abia fusesem la finala Cupei din ’83, când Craiova învinsese Poli
Timişoara cu 2-1 (dublă Cămătaru!) şi n-am fost atent la un amănunt. Un amănunt care,
după dispariţia ei, foarte rapidă de la momentul acelui dialog, mi s-a întipărit în minte.
Spunea că la acea defilare purtase o eşarfă în culorile drapelului Venezuelei, aşa cum
fiecare fată din grupul ei primise una în culorile unuia dintre statele, şi au fost 66, participante
la Festival.
Şi ce, veţi spune, ce e de păstrat aici? Păi, e. Una, că ziua naţională a Venezuelei e 5
iulie, zi în care m-am născut, la 14 ani distanţă de la acea defilare. Mama nu ştia acest lucru
când mi-a povestit întâmplarea, coincidenţa am descoperit-o eu. Şi doi la mână, am găsit
imaginile cu ea de atunci, din iulie 1953, acum, la prima emisiune „Replay” din toamnă. În 5
septembrie 2018, exact acum doi ani, cu o zi înainte de povestea Arenei Naţionale, am
pregătit o ediţie a „Replay”-ului despre cei peste 50 de ani de existenţă ai fostului „23
August”. Într-un jurnal al vremii, din arhiva TVR, am văzut grupul de fete zâmbind, în câteva
frame-uri, spre obiectivul camerei de filmat, agitând vesele nişte eşarfe. Înainte – înapoi.
Înainte – înapoi. Stop! E acolo, clipind, râzând, trăind...
...Sau poate mi se pare mie, năpădit de amintiri, de disperare ori de nenoroc. Cine
ştie? Cert e că atunci, am spus-o la „Replay”, organizarea acelui Festival pusese ţara pe
butuci. Nu doar mama se învârtea într-o sărăcie lucie, ci toată lumea. Toată lumea, mai puţin
elita Partidului Muncitoresc Român, din care făcea parte şi un mare bou, Miron
Constantinescu, şef al Comitetului de Stat al Planificării. Era un spion NKVD, de fapt, fiul
nelegitim al unui savant autentic, Murgoci şi al unei profesoare din Arad, născut la Odessa în
1917. Lavinia Betea, scriitoare care s-a aplecat cu mare atenţie asupra epocii respective –
„obsedantul deceniu”, cum spunea Marin Preda – spune într-o carte de convorbiri cu
Alexandru Bârlădeanu, că Miron Constantinescu era „aghiotantul” Anei Pauker – ministru de
Externe după război, de profesie croitoreasă, în realitate o prostituată ordinară, recrutată de
NKVD şi paraşutată în România. Miron Constantinescu a ordonat ridicarea stadionului în
doar 5 luni, din februarie ’53 până în iulie. Mii de oameni au muncit în condiţii infernale,
voluntari, militari, brigadieri. Tovarăşul Gheorghiu Dej era ţinut la curent cu lucrările de un
Miron Constantinescu turbat, care-şi pusese acolo toată energia, întrucât unul dintre fii îi
murise într-o excursie în munţi, altul după o operaţie de apendicită, iar nevastă-sa fusese
omorâtă cu satârul de fiică-sa, care ajunsese apoi la ospiciu. Când totul a fost gata, a început
secvenţa pe care v-am povestit-o, cum o ştiu de la mama.
Dar nu doar fetele sărace de la Liceul Sanitar s-au bucurat de stadion în acel an. În 25
octombrie 1953, echipa naţională juca primul ei meci acolo. 90.000 de oameni au văzut cum
Cehoslovacia ne bătea, luându-ne calificarea la C.M. din Elveţia, din ’54. A fost meciul lui
Birtaşu, portarul dinamovist încasând un gol de la Safranek, de la 40 de metri. Gică Popescu
era antrenorul lui Androvits, Apolzan, Szökö, Onisie, Băcuţ I, Nicuşor, Petschowski, Călinoiu,
Ene I, Serfözö, Suru. Stadionul era însă mişto. Iar în poartă era, într-adevăr, Birtaşu.
Aşadar, au fost 67 de ani de atunci. Acum ne pregătim pentru meciurile cu Germania,
Islanda sau Macedonia de Nord şi Turcia, în toamna aceea inauguram marele stadion cu
meciul acela, bizar, care avea să rămână „al lui Birtaşu”… Era, de fapt, o luptă în doi, noi cu
cehoslovacii, pentru un loc la Cupa Mondială din Elveţia, din ’54. Războiul se încheiase de
aproape zece ani şi, din motive economice, eram o ţară prăbuşită după marea conflagraţie,
nu ne înscriseserăm în preliminariile Mondialului din Brazilia din 1950. (Mă rog, în 2014, la
celălalt Mondial brazilian, ne-am înscris şi…?) La Praga, Cehoslovacia ne bătuse cu 2-0, dar
aveam încă speranţa noastră. Arbitru e Gerhard Schultz, un „redegist”. La noi, secund al lui
Gică Popescu e marele Dobay. El le şopteşte, zice scriitorul George Mihalache în „De ţi-ar
spune poarta mea”, ultimele sfaturi tricolorilor: „Atacăm cu toate forţele, dar nu neglijăm
apărarea.”
În tribune, 90.000 de oameni aproape că nu respiră. De altfel, nici n-au loc… O victorie
ne-ar duce la Mondiale, toţi ştiu asta. O ştie şi Gică Popescu şi de aceea simţise nevoia să
inoveze cu Petschowski pe extremă… Şi totuşi, la poarta cehului Dolejsi e infern. Ratăm,
ratăm, ratăm. La poarta noastră, Birtaşu, care e debutant, se plictiseşte, stă la palavre cu
fotoreporterii, între care şi Aurel Neagu, viitorul meu coleg la „Gazeta Sporturilor” în anii
imediat următori revoluţiei. Adică 40 de ani mai târziu…
(O mică pauză acum. Nu doar Birtaşu e dinamovist, ci şi Szökö, Băcuţ I, Dumitru
Nicolae „Nicuşor”, care intră în minutul 76 chiar în locul lui Băcuţ, apoi Călinoiu, Ene I şi Suru.
De la Locomotiva Bucureşti e Androvits, de la Flamura Roşie Arad e Serfözö, iar de la CCA:
Apolzan, căpitanul echipei şi Onisie.)
Deci, mulţi dinamovişti. Aşa se şi explică de ce în poartă e unul de-al lor, şi încă un
debutant, Birtaşu, când marii portari ai României erau cei doi de la CCA, Voinescu şi Toma.
Ciudat însă, foarte ciudat, dar Voinescu, anunţat titular, s-a certat cu trei zile înainte de meci
cu Gică Popescu şi acesta l-a scos din lot, deşii ambii aveau sânge de militar. Sau poate
tocmai de aceea. Apoi Toma, devenit titular, s-a dovedit nepregătit, total scos din formă. Se
pare că grupul dinamoviştilor a insistat şi a apărut, între buturi, Birtaşu.
… E minutul 29 când Szökö face un henţ încercând să oprească un contraatac al lor.
Safranek, fundaşul lor dreapta, îşi aranjează balonul. Sunt peste 30 de metri, poate 35. „Piţi”
Apolzan strigă, presimţind ceva: „Zidul, treceţi la zid, băieţi!” Nimeni nu-l aude, nimeni nu
crede că se poate trage la poartă de acolo. Va pasa, bineînţeles, staţi calmi…
Totuşi, Androvits, Szökö, Onisie, Călinoiu şi Serfözö se grăbesc să lege un zid.
„Măăăi, nu văd nimic, nu văd, nu văd nimic, nu văăăăd!...” Şi, brusc, Safranek pleacă spre
balon şi aproape o sută de mii de oameni uită să mai respire. Balonul ia o traiectorie foarte
înaltă şi trece pe sub transversală şi printre mâinile lui Birtaşu: 0-1. Acesta plonjase târziu,
convins că mingea va trece „peste”. După ani mulţi avea să recunoască asta şi că atunci, în
ziua aceea, sărise doar „aşa, ca la nuntă”…
Plângând, cu lacrimi mari pe obraji, Birtaşu a fost auzit de fotoreporterii de lângă el
repetând obsesiv: „ce mi-aţi făcut, v-am spus că nu văd nimic, ce mi-aţi făcut, ce mi-aţi
făcut?...” „Stadion, frate, stadion, asta ţi-am făcut!”, se zice că i-ar fi răspuns, la fel de
cătrănit, unul din spatele porţii, cu aparatul foto atârnându-i la gât. „Că statuie or să-i facă
cehii ăluia care te-a-mpuşcat de la centru’ terenului!”
67 de ani de atunci. Între timp, „23 August” s-a dărâmat, la propriu şi la figurat…
Atunci am ratat Elveţia, au mers cehii lui Safranek. Acum, undeva, departe, dar departe rău,
ar fi Qatar. Şi mult prea aproape, Germania şi apoi Islanda. Şi nici stadionul nu mai e aşa
mare. Dar e mult mai frumos… Sau poate nu, în amintirile mele şi ale altora.
P.S. Peste şapte luni, în mai ’54, România bătea Germania Democrată la Berlin, cu 1-
0, gol Ozon. În poartă era Toma.
