Conform programului din sferturile de finală ale Campionatului European de Fotbal, cele mai bune opt echipe ale continentului sunt Spania și Elveția, Italia și Belgia, Cehia și Danemarca, Anglia și Ucraina. Vor rămâne între ultimele patru, cel mai probabil, Spania, Italia, Danemarca și Anglia. Ca toată lumea, cred, și eu am un dubiu cu privire la meciul dintre Italia și Belgia, dar mizez mai mult pe experiența și pe tradiția Italiei de a tranșa meciuri decisive la un Turneu Final de un asemenea calibru. Belgia a eliminat campioana en-titre a Europei, Portugalia, a învins Danemarca la Copenhaga și Rusia la Sankt Petersburg, a trecut peste Finlanda fără să clipească, și totuși… Italia, cu cele patru titluri mondiale și unul european, față de zero la ambele capitole pentru Belgia, este favorită. E partida-șoc a “sferturilor”, fără doar și poate, în toate celelalte trei confruntări existând echilibru, desigur, dar parcă și niște mari favoriți, cum ar fi Spania și Anglia. Mergând mai departe cu acest tip de logică, mă gândesc că am putea avea în semifinale Spania cu Italia, respectiv Anglia cu Danemarca. Toate cele patru selecționate, odată ajunse în acest punct, au șanse bune la trofeu, cu un mare avantaj pentru Anglia, pentru că ar juca și semifinala, dacă va fi să treacă de Ucraina -meciul cu reprezentativă condusă de pe banca tehnică de către marele Andrei Șevcenko se va juca la Roma- și finala acasă, pe Wembley, ceea ce nu ar fi deloc puțin lucru. Dacă va fi să fie astfel și nu altminteri, să nu băgăm, până la urmă, mâna în foc pentru nimeni!
Între timp, pe măsură ce acest foarte bun EURO 2020 se apropie de final, în mai puțin de zece zile vom cunoaște noua campioană, competițiile naționale se pregătesc să își pornească motoarele pentru sezonul 2021-2022. Premier League, Ligue 1 sau LaLiga și-au stabilit “țintarul” fiecare, iar același lucru l-a făcut și Casa Liga 1, marți, 29 iunie.
Cu o seară înainte, în minutul 100 al meciului din “optimile” de finală de la EURO, dintre Franța și Elveția, disputat pe Arena Națională din București, (semn că, dacă nu mergem noi la Turneul final, iată, vine Europa la noi acasă, cu tot cu turneu, trei meciuri în grupă și această “optime”), în acel minut al meciului, cum spuneam, s-a întâmplat ceva.
Ceva cu adevărat emoționant, am mai scris asta, să vezi și să auzi, într-o partidă cu o încărcătură atât de teribilă, pe gazon, și cu o altă încărcătură, incredibil de frumoasă în tribune, dar de cu totul alt gen. Scandările emoționante ale celor peste 20.000 de români prezenți acolo, invocarea astfel a numelui țării noastre, de fapt a selecționatei noastre reprezentative, a cărei absență de la EURO e atât de acut resimțită, toate aceste manifestări mi s-au părut a fi un semn.
Oamenii își vor România lor înapoi, își vor performanțele, își cer istoria. Sau cer cuiva să le restituie victoriile de altădată, bucuriile și starea de grație de altădată. Europa a venit la noi acasă și ne-a arătat cum se fac, la modul cel mai profesionist cu putință, lucrurile.
Disperarea, revolta și chiar nostalgia din acele scandări ale oamenilor nu le-am regăsit niciunde la acest EURO. La noi, ce credeți, le-a auzit cineva? Le-a înțeles cineva?
