E 8 decembrie 1985. E iarnă de-o săptămână şi nu se vede încă vreun semn, doar în
calendar se vede. Craiova joacă în Ghencea. În fine, plecăm spre stadion. Cu Dacia noastră,
8-B-6884, parcăm departe de arenă, unde e loc şi ne grăbim, deşi e devreme. Dar tata mă
trage de mână un pic, deşi termin, peste o jumătate de an, liceul... Ne grăbim să pândim
sosirea autocarului Craiovei, tata a aflat că prietenul şi colegul lui din facultate, Titi Deliu,
antrenorul cu care Ştiinţa a luat Cupa în ’77, e pe bancă azi şi, într-adevăr, când luxosul
autocar se apropie de poartă, tata face un pas în faţă, de pe trotuar, Deliu e atent şi îl vede,
uşa pufăie în faţă, ei doi se îmbrăţişează pe scară, eu sunt topit de mândrie, alţi suporteri ai
Craiovei de lângă noi se dau deoparte cu respect, antrenorul Craiovei îmi întinde mâna,
„puştiul tău, George?” „care puşti, are 18 ani”, parcă-l aud pe tata, Deliu are un trening
impecabil alb-albastru, la geamuri îi recunosc pe Lung, pe Irimescu, pe Cârţu, apoi un puşti,
cine-o fi?, cu părul lung-lung, cârlionţat, lipit cu fruntea de sticla parbrizului.
Intrăm. Stadionul e plin ochi, Steaua e pe val. După şapte ani e iar campioană, în vară
ne-au bătut în finala Cupei cu 2-1, dar atunci ne-au lipsit Cămătaru, Ungureanu, Beldeanu,
am avut doi eliminaţi, pe Irimescu şi Tilihoi şi, oricum, în minutul 73 era încă 1-1.
Ieşim la încălzire. Iese şi Steaua. Tata şi cu mine suntem izolaţi la tribuna a doua,
singuri. Galeria e la peluză, în dreapta noastră, multe uniforme kaki vizavi şi în cealaltă
peluză. „Luptă Steaua! Luptă Steaua!” Ai noştri răspund imediat şi tună: „Ştiinţa! Ştiinţa!
Ştiinţa!” Un ofiţer din faţa noastră se apleacă la urechea vecinului şi şopteşte, dar îl aud: „Ce
strigă ăştia, mă? Tisa?! Tisa?! Ce-i aia Tisa?”
În fond, poate fi bine. De ce nu? În toamna asta am eliminat pe Monaco, în Cupa
Cupelor, e adevărat, Steaua e în sferturile Cupei Campionilor, ei şi, am fost şi noi acolo, în
’82. Tot în ’82 i-am bătut, parcă tot în decembrie, chiar aici, pe Ghencea, cu 3-1, iar astă-
primăvară le-am dat 5-2 în iunie, cu o săptămână înaintea finalei de Cupă, cât erau ei de
campioni. Ce făcuseră Cămătaru şi Cârţu cu ei!...
...Începe. A început deja. (Ce vă spuneam la început de victimă şi călău?) Steaua e
peste tot, şi pe stânga şi pe dreapta, Lung scoate dramatic un şut laser de-al lui Bölöni,
mingea e tot la ei, mereu la ei, chiar şi atunci când e la noi, e tot la ei, sare din gheata lui
Mănăilă, e la Lăcătuş şi e pericol mare, iar. Mă uit la ceas, mă uit la tata, care nu clipeşte, nu
respiră. Nu mişc nici eu, deci nu mă înşel. Din ’75, de când mergem după ei peste tot, nu am
trăit, nu am simţit şi nu am văzut aşa ceva. Craiova noastră e în genunchi, deşi nu joacă rău.
De fapt nu mai poate juca. Nu joacă. Nu e lăsată în viaţă (şi ea vrea să supravieţuiască!) de
un joc al Stelei cum n-am mai înţeles că ar fi în fotbal. Un carusel de pase într-o viteză parcă
fracţionată de câteva respiraţii bruşte care întorc, iar şi iar, jocul. Apărătorii lor par turnuri, nu
oameni. Iovan, Bumbescu (olteni de-ai noştri...), Belodedici, Bărbulescu. Mingea îi ascultă
doar pe ei, Bölöni întoarce şi, câteodată, frânează tot acest roi care ucide. Mi se pare că o
face la un ordin şoptit, venit de pe bancă. De acolo se ridică din când în când cel care
orchestrează toată această crimă. Emerich Jenei. E grizonat, elegant şi discret. Gesturile
sunt regale, mişcarea mâinii lui declanşează ordinele de atac. Când îi e bine, probabil, le
opreşte. El e cel care a imaginat această formulă de tortură a echipelor care i se opun. În
după-amiaza asta, noi.
La 1-0, tata trage aer în piept şi încearcă un zâmbet. Nu reuşeşte. Voia să mă
încurajeze, am înţeles. Zice ceva de Lung care, istovit, îşi schimbă mănuşile. Trage de timp,
aiurea. Aiurea zic şi eu. „Deliu e prea temător”, zice. „Ce să le faci, nu vezi că...”, recunosc
eu cât e de grav. Dar nici să-l supăr şi nici să recunosc nu vreau pe de-a-ntregul. Şi atunci,
zice el, aplecându-şi capul, complet albit, pe umărul meu stâng, o secundă, aproape
nevenindu-i să creadă ce spune. „Nu avem nicio şansă.” Niciodată nu mai spusese asta şi
nici n-avea s-o mai spună vreodată. Niciodată. „Nu ştiu cum scăpăm azi.” „Scăpăm, tată...”
E 2-0 foarte repede. Apoi au o bară, altă bară. Maiestatea Sa, Jenei, ridică o palmă.
Dincolo, Deliu, colegul tatei, e o pată alb-albastră de nedesluşit. Jenei împinge aerul cu
teamă. E destul. E destul? Bölöni trăzneşte bara din stânga lui Lung, Adrian Popescu se
aruncă disperat la Lăcătuş, ratează, Mănăilă faultează, noroc că nu se dă penalty, Piţurcă se
duce glonţ să reia totuşi centrarea, Lung scoate şi se prăbuşeşte. Steaua e o aritmetică, e un
divizion cu misiune de îndeplinit şi se învârte în jurul Craiovei, apoi printre rândurile ei, le
desface, le încurcă şi tot timpul mingea aleargă, telecomandată. Irimescu se ciocneşte de
Tudorel Stoica şi răbufneşte. Face ce simţeam toţi că trebuie făcut. Sare la bătaie, vine şi
Lăcătuş, Irimescu îl împinge scurt şi-l doboară, îl caută pe Stoica, iar căpitanul Stelei, ironic,
îi arată cu degetul tabela...
Mai e un pic. Ziua cea mai lungă a Craiovei se apropie de capăt. E tot 2-0 şi omul
grizonat ordonă încă un atac. Rezistăm şi vine momentul de graţie: puştiul care în autocar îşi
lipea zulufii de parbriz (are însă 20 şi ceva de ani, totuşi) interceptează de lângă Bărbulescu.
Înaintează, fentează uluitor, Bumbescu iese din dispozitiv, iar Mihăiţă Stănescu, aşa îl
cheamă, vine din „C”, de la Constructorul TCI Craiova, îi trece mingea printre picioare! Uaau!
Belodedici, surprins, tatonează, dar Mihăiţă îl întoarce, stânga-dreapta, apoi schimbă piciorul
pune mingea pe stângul şi trage, Duckadam e bătut la colţul lung, dar plonjează. Bară! Bară,
tată! Bară... Nu s-a terminat. Asta n-a fost tot. pentru că, repliindu-se spre centrul terenului,
Mihăiţă ajunge pentru o clipă în dreptul băncii Stelei. Jenei e acolo, la un metru şi îl văd de
sus, din tribună, pe puştiul nostru cum întoarce brusc capul. În aceeaşi fracţiune, Jenei ridică
braţele şi-l aplaudă: „Cum te cheamă, băiete?”
...Acum se termină. Mai e un minut şi Steaua desface iar evantaiul, o pasă, două,
zece, o sută la rând. Roiul se coagulează, dar Jenei pulverizează încet aerul: ajunge! Şi-i
aplaudă, acum, pe-ai lui. Craiova are genunchii pe pământ. Nu ştie şi nu ştim ce s-a
întâmplat. Tata nu vorbeşte. La autocar se îmbrăţişează iar cu Deliu. Irimescu trece printre
noi, cu o geantă uriaşă pe umăr. Mănăilă, Lung, Bâcu, apoi Mihăiță urcă şi el. Autocarul
aprinde farurile. E frig. Pleacă? Le fac cu mâna. Îmi răspund câţiva. Din umbră se desprinde
silueta lui Jenei, într-un palton lung, impecabil. Are o strălucire calmă. pare actor. Autocarul
mai pufăie o dată uşa din faţă. Jenei intră un pas pe scară. Aud „Bravo, băieţi! Steaua vă ţine
pumnii. Bravo, puştiule, drum bun în Oltenia!”. Se retrage. Pleacă şi autocarul. Plecăm şi noi.
A fost ziua în care am văzut cea mai bună adversară a Craiovei mele, cu cel mai bun joc şi
pe inventatorul invenţiei, cel care părea actor, deşi era doar un autor.
P.S.1. Emerich Jenei îmi tot spunea, în anii în care îl sunam, ziarist fiind eu, că în viaţă
trebuie să-ţi pese de jocul tău, de destinul tău. „Cum a fost în ziua aceea, domnule Jenei?”
„Nu mai ştiu. Dar nu dirijam! Le spuneam că nu ne interesează ce face adversarul şi că pe
adversar trebuia să-l intereseze ce facem noi...” „Şi ce făceaţi de jucaţi aşa cu noi, care nu
mai respiram?” „Jucam de plăcere, Marius dragă. Şi nici nu alergam. Doar mingea alerga.
Noi o vrăjeam să ne asculte... Chiar ţi-a plăcut ziua aia?” „Nu mi-a plăcut, m-a îmbătrânit...”
P.S.2. Dedic această poveste excelenţei sale, Emerich Jenei, care va împlini peste
exact două luni 84 de ani. La mulţi ani, nea Imi!
