Uneori, rareori, forţa de execuţie a călăului, sângele lui rece, arta de a-şi etala triumful vin şi din felul în care îşi aşează genunchii pe pământ învinsul. Craiova mea era, de 10 ani de când o iubeam şi aflasem ce înseamnă şi cât univers particular avea pe cuprins, Craiova mea, aşadar, era invincibilă. Sigur, în 10 ani pierduse o grămadă de meciuri sub ochii noştri, ai mei şi ai tatălui meu (uite, acum, la 44 de ani, la secole distanţă de atunci, de fapt, realizez că niciodată nu văzusem, nicăieri, un meci al Craiovei singur, fără el!), dar Craiova nu fusese niciunde slabă, nicidecum umilită în vreun fel.
Şi totuşi, ziua aceea s-a întâmplat să vină, s-o trăim adică şi s-o înţelegem diferit. De asta sunt sigur. De fapt, de toate sunt sigur şi, de la o vreme, singur.
...E 8 decembrie 1985. E iarnă de-o săptămână şi nu se vede încă vreun semn, doar în calendar se vede. Mama are unul cu foi care se desprind, lipit pe peretele de lângă aragaz, în colţ. Pe spatele fiecăreia e o reţetă şi, câteodată, pe câte o filă, pe care o căutăm încă de când cumpărăm calendarul, e o caricatură semnată Alex 85. Alex e vărul meu, Aurel Ştefan Alexandrescu şi e, într-un fel, vedeta neamului, desenează, ironic şi amuzant, pentru revista „Flacăra”. Îl cunoaşte pe Adrian Păunescu şi asta, în familia largă pe care o avem de colindat, de Paşti ori la vreo nuntă, îi oferă deja o celebritate pe care doar timiditatea lui excesivă o poate duce. Ba chiar, nu doar că îl cunoaşte pe Păunescu, dar e sigur că poetul i-a salvat şi casa de la demolare, acum câţiva ani. De câteva luni însă, Păunescu a fost dat afară de la „Flacăra”, iar Nelu (aşa-i zicem toţi, dar de ce, nu ştiu!), misterios şi rezervat, ne-a dat de înţeles, când ne-am văzut, că e vorba de o şmecherie de-a Securităţii, ceea ce nu ne îndoiam şi oricum nu ne miră. Aha! Oare o veni azi la meci Adrian Păunescu? Craiova joacă în Ghencea şi se zvoneşte prin oraş că Păunescu are interzis la orice manifestare publică, după ce i s-au luat Cenaclul şi revista. Dar că la meci ar fi lăsat să vină sau, mă rog, n-ar fi imposibil ca el să vină împotriva lor, ba chiar în careu, în Cişmigiu, unii ziceau că Securitatea i-a interzis orice ieşire, dar că el a anunţat că va veni, direct la galeria Craiovei, care ştie şi ea deja că...
În fine, plecăm. Cu Dacia noastră, 8-B-6884, parcăm departe de stadion, unde e loc şi ne grăbim, deşi e devreme. Dar tata mă trage de mână un pic, deşi termin, peste o jumătate de an, liceul... Ne grăbim. Nu ca să-l vedem pe Păunescu, ci să pândim sosirea auocarului Craiovei, tata a aflat că prietenul şi colegul lui din facultate, Titi Deliu, antrenorul cu care Ştiinţa a luat Cupa în ’77, e pe bancă azi şi, într-adevăr, când luxosul autocar se apropie de poartă, tata face un pas în faţă, de pe trotuar, Deliu e atent şi îl vede, uşa pufăie în faţă, ei doi se îmbrăţişează pe scară, eu sunt topit de mândrie, alţi suporteri ai Craiovei de lângă noi se dau deoparte cu respect, antrenorul Craiovei îmi întinde mâna, „puştiul tău, George?” „care puşti, are 18 ani”, parcă-l aud pe tata, Deliu are un trening impecabil alb-albastru, la geamuri îi recunosc pe Lung, pe Irimescu, pe Cârţu, apoi un puşti, cine-o fi?, cu părul lung-lung, cârlionţat, lipit cu fruntea de sticla parbrizului.
Intrăm. Stadionul e plin ochi, Steaua e pe val. După şapte ani e iar campioană, în vară ne-au bătut în finala Cupei cu 2-1, dar atunci ne-au lipsit Cămătaru, Ungureanu, Bledeanu, am avut doi eliminaţi, pe Irimescu şi Tilihoi şi, oricum, în minutul 73 era încă 1-1.
Ieşim la încălzire. Iese şi Steaua. Tata şi cu mine suntem izolaţi la tribuna a doua, singuri. Galeria e la peluză, în dreapta noastră, multe uniforme kaki vizavi şi în cealaltă peluză. „Luptă Steaua! Luptă Steaua!” Ai noştri răspund imediat şi tună: „Ştiinţa! Ştiinţa! Ştiinţa!” Un ofiţer din faţa noastră se apleacă la urechea vecinului şi şopteşte, dar îl aud: „Ce strigă ăştia, mă? Tisa?! Tisa?! Ce-i aia Tisa?”
În fond, poate fi bine. De ce nu? În toamna asta am eliminat pe Monaco, în Cupa Cupelor, e adevărat, Steaua e în sferturile Cupei Campionilor, ei şi, am fost şi noi acolo, în ’82. Tot în ’82 i-am bătut, parcă tot în decembrie, chiar aici, pe Ghencea, cu 3-1, iar astă-primăvară le-am dat 5-2 în iunie, cu o săptămână înaintea finalei de Cupă, cât erau ei de campioni. Ce făcuseră Cămătaru şi Cârţu cu ei!...
...Începe. A început deja. (Ce vă spuneam la început de victimă şi călău?) Steaua e peste tot, şi pe stânga şi pe dreapta, Lung scoate dramatic un şut laser de-al lui Bölöni, mingea e tot la ei, mereu la ei, chiar şi atunci când e la noi, e tot la ei, sare din gheata lui Mănăilă, e la Lăcătuş şi e pericol mare, iar. Mă uit la ceas, mă uit la tata, care nu clipeşte, nu respiră. Nu mişc nici eu, deci nu mă înşel. Din ’75, de când mergem după ei peste tot, nu am trăit, nu am simţit şi nu am văzut aşa ceva. Craiova noastră e în genunchi, deşi nu joacă rău. De fapt nu mai poate juca. Nu joacă. Nu e lăsată în viaţă (şi ea vrea să supravieţuiască!) de un joc al Stelei cum n-am mai înţeles că ar fi în fotbal. Un carusel de pase într-o viteză parcă fracţionată de câteva respiraţii bruşte care întorc, iar şi iar, jocul. Apărătorii lor par turnuri, nu oameni. Iovan, Bumbescu (olteni de-ai noştri...), Belodedici, Bărbulescu. Mingea îi ascultă doar pe ei, Bölöni întoarce şi, câteodată, frânează tot acest roi care ucide. Mi se pare că o face la un ordin şoptit, venit de pe bancă. De acolo se ridică din când în când cel care orchestrează toată această crimă. Emerich Jenei. E grizonat, elegant şi discret. Gesturile sunt regale, mişcarea mâinii lui declanşează ordinele de atac. Când îi e bine, probabil, le opreşte. El e cel care a imaginat această formulă de tortură a echipelor care i se opun. În după-amiaza asta, noi.
