În iarna lui 1998, dacă nu mă înşel, am scris pentru ProSport Magazin o serie de editoriale şi reportaje, între care şi cel pe care vreau să-l amintesc aici.
E vorba de întâlnirea cu Dudu Georgescu, atacantul cu cea mai bună lovitură de cap din istoria fotbalului nostru şi, foarte probabil, şi mondial.
Dudu Georgescu… În puţinele dăţi în care am ajuns, în copilărie, să admir vreun inamic la Craiovei, pentru că îmi provoca teamă, pentru că era prea bun, adică prea rău, de fapt, pentru noi, ei bine, în acele dăţi, sufleteşte eram praf. În primul rând pentru că, bun oltean ce sunt şi eram, şi eu intram la categoria „şarpe de dudău, d’ăla care muşcă rău, măi Leano!” când era vorba de ceilalţi, care se puneau cu ai mei.
În cazul acesta, cum să-ţi placă, şi încă mult, ceea ce, funciar, urai? În al doilea rând, dacă îmi plăceau, cum să-i spun tatei, care n-avea nuanţe niciodată când era vorba de tabăra adversă? Toţi, în afara Craiovei, meritau indiferenţa şi dispreţul nostru. Aproape toţi, că unii îi mai plăceau, aşa, individual, însă niciodată şi în nicio situaţie cineva de la Dinamo. Şmecheria prin care Dinamo luase, în 1973, campionatul, îl pusese pe tata într-o situaţie de ostilitate fără drept de apel, care nu l-a părăsit în nicio circumstanţă, niciodată, până la sfârşitul vieţii. Golul care i-a lipsit în acea vară Craiovei a fost zidul de netrecut vreodată dintre ce a însemnat Dinamo în România acelor ani şi religia familiei noastre, care însemna Craiova, o victimă sfâşiată între o dragoste totală şi o duşmănie externă de care trebuia apărată cu dinţii.
Şi totuşi, Dudu Georgescu! Acum, abia acum îmi aduc aminte că de câteva ori am fost pe Dinamo toţi trei, ca-n celebrul film franţuzesc „Mama, tata, bona şi eu”, unde bona care trebuia să aibă grijă de noi era Ştiinţa! Mama, jucând indiferenţa, dar crispată până la disperare în funcţie de reacţia noastră interioară, pe care o simţea aproape în aceeaşi clipă, tata, infernal de atent la joc, greu de atras în orice dialog, eu…
Ei bine, eu am descoperit că nu-l urăsc pe centrul lor atacant, blond, lăţos, cu mers ca pe papainoage, fragil în alergare, dar cu o plutire peste apărarea noastră dincolo de imaginaţie.
Dudu Georgescu. Mama tresărea atunci când Custov prindea câte un şut violent, parcă o aud, compătimitoare: „George, dar i-a dat mâinile peste caaap portarului nostruuu…” Era vorba de Purcaru, pe care mama îl căina atunci. Şi mai ţin minte că-i plăceau Boc şi Berneanu, fundaşul stânga dinaintea lui Ungureanu… Mie îmi plăceau Crişan, primul fără discuţie, în orice top, apoi Balaci, Negrilă, care îmi dădea siguranţă, Donose, Ţicleanu, Cârţu, deşi Sorin era uneori de o indolenţă insuportabilă. Şi Dudu, de la ei! Se putea aşa ceva?! Dudu, despre care abia acum îmi fixez în minte că marcase primul gol pe care l-am văzut în viaţa mea pe un stadion, în acel 1 iunie 1975, într-o Zi a Copilului când tata se hotărâse: eram destul de mare, aveam aproape 8 ani!, ca să pot vedea un România – Scoţia direct în Pantelimon, pe „23 August”…
Dudu! Era o prelungire nepământeană, albă (nu ştiu de ce, Craiova juca mereu în albastru cu Dinamo, care intra în alb, aproape fără excepţie. Mie însă îmi plăcea albul, aş fi vrut să fie mereu la noi…), care plutea, ţâşnea, plonja şi care, dacă apuca să lovească balonul cu capul, apoi erai mort! Dudu nu rata, nu ierta, el marca. Vedeai apoi saltul acela stângaci, cu mâna dreaptă ridicată perfect vertical şi felul în care îl îmbrăţişau ai lui, precipitaţi…
Odată, după ani în care ne tot marcase, în Ştefan cel Mare, Dudu, trecut de 30 de ani, s-a luptat aproape de unul singur cu noi… Craiova era Maxima – Maxima atunci şi i-am dominat rău în după-amiaza aceea… A fost, până la urmă, 2-2, cu două goluri Dudu şi două Donose (cei doi „D”, ştiu, e inevitabil să nu te gândeşti la asta!), un meci crâncen de la care am plecat fericiţi, eu cu tata. Cine era însă Dudu cu adevărat aveam să aflu peste 17 ani, într-o duminică.
Undeva în centrul select al oraşului, o vilă discretă şi extrem de caldă, ca de altfel şi gazdele, domnul şi doamna Georgescu. Fosta Gheată (dublă!) de Aur a Europei era acum un ochelarist elegant, dar doamna, pe cuvânt de onoare, impresiona. Blondă, deschisă, cuceritoare, i-a povestit reporterului care eram viaţa şi cariera soţului, ca să zic aşa, minut cu minut.
„Cu Gheata? Păi, după fiecare antrenament la Dinamo rămâneam cu Mircea pe teren să...” „Taci, dragă, că n-a fost aşa!” intervenea calin doamna Georgescu. „Eu cu Nelly Lucescu veneam, domnu’ Mitran, la fiecare meci şi la fiecare antrenament. În timp ce alţii, care se prezintă azi mari dinamovişti, fugeau la şpriţ, Dudu şi Mircea rămâneau încă o oră, pe ploaie, pe noroi, pe arşiţă, cum era, după caz, şi exersau în plus...”
Iar fosta Gheată de Aur confirma, întotdeauna, mândru de ce a făcut, de ce bine îşi aminteşte consoarta de tot şi toate şi de sufletul ei de aur care, iată-l, încă se manifestă. Aşa am aflat ce om de aur a fost, este şi va fi, pentru eternitate, Mircea Lucescu („are, dragă, măcar şireturile de la fiecare Gheată!”) şi, aproape previzibil, şi Nelly, dar ce dimpotrivă a fost, la toate şi mai ales la Dudu, celălalt mare, colosal dinamovist, Cornel Dinu.
Un lucru nu mi-a confirmat doamna. Povestea care zice că la un meci în Franţa, cu naţionala, după ce a reuşit să marcheze, Dudu s-ar fi dus spre Valentin Stănescu, în aplauzele stadionului şi i-ar fi spus: „Nea Tinele, cum se zice, dom’ne, în franceză mersi, că vreau să le mulţumesc oamenilor!” N-a confirmat, dar parcă nici eu n-am întrebat...
Apoi, seara lungindu-se, lângă un şemineu splendid, am aflat de unde ruptura atât de mare şi de nereparat cu Cornel Dinu.
Cu 47 de goluri marcate la cea de-a doua Gheată de Aur, în sezonul ’76-’77, nu pot decât să spun că putea fi pus, cu lejeritate, lângă Ronaldo ca simţ al porţii şi ca lovitură de cap, pe care cred că a avut-o cea mai bună din întreaga istorie a fotbalului, peste cea a lui Santillana ori a lui Gerd Müller. Tata zicea că nu şi peste Dumitrache, favoritul lui de dinainte de vara lui 1973, când…
Dumitrache şi Dudu. Tot doi „D”. Tata nu uitase vreodată când, prin ’68-’69, Deselnicu îi rupsese pe „Central” tricoul Mopsului, care îl ameţise în driblinguri, iar Dinamo bătuse Ştiinţa lui cu 7-1, parcă… Eu nu îl uit pe Dudu, un coşmar plutind blând, ca o fatalitate implacabilă…
