Vaporul era uriaş. Rudy Wetzer coborâse primul scările de piatră care duceau din parcul hotelului spre port. De acolo văzuse panorama gigantică a transatlanticului şi se oprise o clipă. Freddy Fieraru, puştiul expediţiei, care până atunci îl urmase la doi paşi, înţepenise şi el. La 22 de ani nu văzuse multe în viaţă, dar la aşa ceva nu se imaginase vreodată martor. Iar în câteva minute trebuia să urce la bord! El, Jean Lăpuşneanu, care-l lovea uşor cu valiza peste genunchi, „fii atent, Freddy!”, Rudy celălalt, Bürger… Toţi. S-au strâns până la urmă pe chei, în buză. Octav Luchide i-a luat după umeri, le-a dat biletele de îmbarcare, i-a bătut părinteşte pe spate. „Hai, dragilor! Să ştiţi că arătaţi foarte bine!” Nimănui nu-i păsa însă cum i se potrivea cravata la costum. De sus, de pe puntea de clasa a doua (era, de fapt, a treia, pentru că primele erau Lux şi, evident, a-ntâia), au mai privit o dată Genova, hotelul unde rămăseseră noaptea trecută, albă, cu ochii-n tavan – „unde mergem noi, nea Octave?” – şi gata!
„Conte Verde” era cu adevărat gigantic. De sus, Genova devenea tot mai mică, tot mai îndepărtată, iar apa de sub ei tot mai înspăimântătoare, albastră cu gulere albe, o mie. Li se spusese că vor opri la Villefranche, pe coastă, pentru a-i primi la bord şi pe francezii lui Jules Rimet şi, într-adevăr, în câteva ore acostaseră la Villefranche-sur-Mer, un orăşel, mai degrabă o comună, port la Mediterană în Provence, departamentul Alpes-Maritimes, foarte aproape de Nisa. Parcă se vedeau luminile de la Hotel Negresco, despre care Costică Rădulescu începuse să le vorbească încă de la plecarea din Liguria.
Din Franţa au ajuns în Catalunya, la Barcelona, iarăşi câteva ore. Nu era mult, dar aventura abia începea! De acolo, de la Barcelona s-a îmbarcat naţionala Belgiei; erau trei selecţionate de-acum la bordul „Contelui”.
…Când au depăşit stânca Gibraltarului, ca-n romanele de aventuri din colecţia „submarinului Dox”, erau toate cele trei echipe sus, pe puntea cea mare. Ei, strânşi în jurul lui Rudy Wetzer, tremurau. Francezii, mai vorbăreţi, păreau a trăi o călătorie oarecare. Belgienii, şi ei tăcuţi, ca şi noi. În faţă era Atlanticul, pentru multe zile şi nopţi de plutit pe el de-acum, până când vor vedea primele lumini, altele, cele din Golful Plata, la Montevideo…
Brusc, pe „Conte Verde” s-a făcut frig. Şi deşi era sfârşit de iunie, s-au gândit că e, totuşi, prea mult. Că e prea departe. Că sunt prea mici pentru o aventură atât de mare. Era frig şi era şi noapte!... Strânşi lângă o barcă de salvare pe care scria frumos, cu albastru pe alb, litere furate din ocean, „Conte Verde”, băieţii au preferat să tremure decât să intre la cabine. Atlanticul, sub ei, urla cu fălcile strânse. Nici ei nu scoteau o vorbă, cu dinţii la fel de încleştaţi. Cineva, nu se mai ştie cine, le spusese că aşa, doar aşa, vor trece prima noapte pe Atlantic, împreună şi în tăcere. Şi chiar dacă ai fi vorbit, oricum era degeaba, nimeni nu te-ar fi auzit, zbaterea apei de sub vapor te-acoperea pe de-a-ntregul.
Pe urmă s-au obişnuit cât de cât şi au tot încercat să se mişte acolo, pe „Conte”. „Azi am avut antrenament tare de tot. Am făcut şi mişcare cu mingea. Raffinsky a scăpat una peste bord. S-a făcut roşu de ciudă. A vrut să se arunce – fără glumă – după ea. Credea că e încă pe Bega.”, scria Rudy Wetzer în jurnalul acelor zile.
În unele seri coborau la sala unde se ţineau baluri. Se distrau, amestecându-se printre italieni, francezi, ruşi, polonezi, nemţi, lituanieni, mai înstăriţi sau mai amărâţi, cu toţii sperând că dincolo de ocean, în America, lumea va fi mai bună, mai primitoare, iar viaţa – alta, nu amară ca fierea, cum era acasă…
Uneori se mai întâlneau pe punte cu Jules Rimet care, se zice, ţinea sub cheie, în valiză, , trofeul care avea să-i răsplătească pe învingătorii din Uruguay. Urcase şi el tot la Villefranche-sur-Mer, odată cu ai lui, francezii. Belgienii, urcaţi la bord din Barcelona, erau mai greu de văzut, iar iugoslavii nu aleseseră „Conte Verde”, ci „Florida”, un transatlantic pe care îl „abordaseră” din Marsilia.
Tot din Villefranche-sur-Mer urcaseră şi arbitrii Thomas Balway şi Henri Christophe, iar din Barcelona, odată cu belgienii, şi cel mai mare arbitru al acelor vremuri, John Langenus.
…Când au trecut Ecuatorul, cu toţii erau sus, pe puntea cea mare, de la „economică”. Acela era botezul! „Ce botez, nea Rudy?” „Botezul marinarilor adevăraţi, aşa se zice că e când treci Ecuatorul!” „Vezi bine, Rudy, că aşa e.” Vorbea Luchide. „Dar eu vă trec pe voi Ecuatorul, Freddy, ca să nu mai întrebi aşa, prosteşte, ca fotbalişti adevăraţi, nu ca marinari… Deşi, de când stăm pe barca asta… oţi fi învăţat şi marinărie… Numai să nu fi uitat fotbalul!”
Nu-l uitaseră. Nici ei, nici francezii şi nici belgienii. Se antrenau cu rândul la sala de gimnastică, pentru că sus, pe punte… Ei încercaseră şi sus, dar în dimineaţa când ieşiseră, toţi cincisprezece, pe punte, în tricouri şi chiloţi lungi, „la încălzire”, cineva l-a chemat pe căpitan. Măicuţele Ordinului Sfântul Francisc se scandalizaseră, cică, văzând o linie de bărbaţi îmbrăcaţi aşa… care alergau. Aşa că îşi mai pasau mingea pe-nserat, la pupa, undeva, cât să n-o uite. Aşa au şi scăpat-o de era Raffinsky să sară după ea…
N-a fost nevoie. Până la urmă, deşi era tot mai frig (după Ecuator, în Sud, era încă şi mai şi), tot mai greu, au zărit luminile care să le vestească pământul, sfârşitul călătoriei de la capătul nopţii. Nu era Montevideo, cum credeau, ci Rio. Ajunseseră la Rio de Janeiro, de unde s-au urcat şi brazilienii. Dar nu mai era mult! Tocmai de aceea, într-una din ultimele zile pe punte, Jules Rimet, se zice, şi-a luat fetiţa de mână şi a intrat în cabina căpitanului: „Comandante, i-a zis francezul, acest vapor va fi mereu amintit pentru un singur lucru: a fost vaporul primului campionat mondial de fotbal. Bonjur et bon voyage, monsieur!”
(Şi aşa a fost. Aparţinând companiei maritime Lloyd Sabaudo, ancorat în portul Genova, „Conte Verde” a continuat să străbată mările şi oceanele lumii. La un moment dat China era destinaţia favorită, până ce genovezii l-au transformat în navă de război şi, temându-se să nu fie torpilat de japonezi sau confiscat de aceştia, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, l-au botezat „Kotobushi Maru”. Vaporul a fost scufundat însă în 1944 de un raid al aviaţiei americane, o escadrilă de 6 nemiloase B-24…)
…Cu câteva zile înainte de a se fi încheiat călătoria, o veste proastă i-a lovit pe toţi, pentru că deveniseră, ei, oamenii Cupei Mondiale, o familie. Soţia arbitrului Thomas Balway murise şi telegrama îl anunţase asta acolo, pe ocean. Jules Rimet şi-a prezentat condoleanţele şi chiar i-a spus lui monsieur Balway că se poate întoarce, nu e cazul să mai vină să arbitreze. Arbitrul însă a rămas alături de ei, fino al fine.
Pe 2 iulie sau pe 3 iulie (alte surse spun că pe… 5 iulie), „Conte Verde” a ajuns în sfârşit la capătul cursei. De data asta, ceea ce vedeau erau chiar luminile din Montevideo. Portughezul care-l văzuse primul, din Lumea Veche, cu sute de ani în urmă, ar fi strigat „Monte vide eu” atunci când se apropiase cu nava sa şi văzuse colina din estuarul La Plata. „Monte vide eu” – am văzut muntele! Pregătindu-se să coboare, după aproape trei săptămâni de drum, tricolorii urmau să vadă şi ei nu muntele, ci Mondialul. Ba chiar să participe la aventura naşterii lui. Peste două-trei zile era tragerea la sorţi a grupelor. „Oare cu cine vom juca, băieţi?” Nici nu se mai ştie cine a întrebat asta. Monte vide eu!
