„Maxima” apare însă în sezonul ’76-’77, când Teaşcă schimbă mult, în cele 9-10 luni cât a stat, practic, la echipă. Din vara lui ’76 şi până în vara lui ’77, aproape, când devenise de nesuportat, prin metodele sale ciudate şi împovărătoare, la propriu şi la figurat. (Geolgău, promovat la 15 ani în echipa mare, dar pus, ca toţi ceilalţi, să urce treptele stadionului cu nisip în rucsaci! Uite, şi asta e o poveste!) Teaşcă îi goneşte pe Deselnicu şi pe Oblemenco, Boc plecase mai devreme, Strâmbeanu, Ivan şi Ţarălungă se lasă sau joacă la echipe mici, ca Vâlcea sau Jiul, unde ajunge Niculescu, Velea se făcuse arbitru, Ciupitu e şi el la Petroşani...
Apar Lung de la Carei şi Boldici în poartă, Tilihoi de la Brăila, Ţicleanu de la divizia C de prin Gorj, Ungureanu de la Electroputere, Donose revine de la Chimia Râmnicu-Vâlcea, cu care luase o Cupă a României în 1973, cu Mitică Dragomir preşedinte acolo... Beldeanu e luat de la Reşiţa, Crişan era, din ’74, venit de la Baia Mare, ca şi Cămătaru, de la Strehaia, văzut, ca toţi ceilalţi şi adus de profesorul Stroe, magistrul acelei mari echipe. Purima era venit de la UTA, Cârţu, de la juniorii Craiovei... Ani în şir, vreo opt, nouă, echipa a sunat aşa: Lung (sau Boldici) – Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu – Ţicleanu, Donose, Balaci – Crişan, Cămătaru, Cârţu. Încă trei jucători uriaşi sunt, de regulă, în teren, în funcţie de circumstanţe, toţi trei deseori titulari în echipa naţională, dar nu întotdeauna şi la Ştiinţa: Beldeanu, Geolgău şi Irimescu. Beldeanu e titular în naţională întreaga campanie pentru Mondialul din Spania ’82, Geolgău dă golul calificării la Euro ’84, la Bratislava, Irimescu joacă în acel turneu final din Franţa ’84. Beldeanu şi Irimescu marchează în „dubla” cu Leeds United, din ’79, când Ştiinţa elimină pentru prima oară o echipă de club din Anglia. Balaci şi Cârţu le înscriu pe celelalte, a fost 2-0 la Craiova şi 2-0 la Leeds.
A fost un şoc atunci în România. A urmat Borussia Mönchengladbach, cu tânărul Lothar Mathäeus, cu Jupp Heynckes, cu Liennen, cu Del Haye, echipă mare, care avea să joace finala Cupei UEFA în sezonul ăla, a fost o finală „made in RFG”, Borussia cu Eintracht Frankfurt, care trecuse de Dinamo în acelaşi tur în care Craiova mea elimina pe Leeds.
... Multe au fost zilele în care Craiovei i s-a întâmplat ceva, o excepţie de la regulă, de obicei o nedreptate. Borussia a învins cu 2-0 în prima manşă, un gol dat din ofsaid, altul după ce mingea a ieşit o jumătate de metru în aut de poartă. Am mai povestit cum am luat a doua zi „Informaţia” şi erau ambele poze acolo. Eugen Barbu văzuse meciul în TVR, unde reuşise să capteze semnalul televiziunii germane care „dădea” meciul. Barbu scria la „Informaţia” şi un reporter de acolo făcuse fotografii la acele reluări de faze. Şi prin asta Craiova a intrat în sufletele oamenilor, prin acea lungă serie de nedreptăţi care i s-a făcut. În retur, Irimescu a marcat, destul de târziu, prin minutul 75-80 şi nimic nu s-a mai putut întoarce. Cu un an înainte, o altă echipă din RFG, Fortuna Düsseldorf, elimina Craiova, cu mare noroc. Ghinionul, neşansa rămâneau acasă, cu mine. În ’80, după al doilea titlu de campioană, Craiova pierde la Milano, cu Inter, 0-2. Ambele goluri, invenţii. „Un penalty scos din pălărie”, îmi zice Geolgău, acum câteva zile, la Smart FM, unde am emisiunea mea de amintiri şi melancolie. „Celălalt gol, ofsaid mare”, zice Ghiţă, amar.
Asta a fost soarta acestei mari, uriaşe echipe. În 1982, în „şaisprezecimile” Cupei României, Craiova bate cu 5-0 pe Minerul Certej, e anul ei de vârf, dar o comisie federală descoperă că un junior, Cioroianu, jucase având strânse două cartonaşe galbene încă din copilărie. Verdict: 3-0 pentru Minerul Certej. În vara lui 1983, după epopeea cu Benfica, după ce România învinge campioana mondială, Italia, cu 7 jucători de-ai Craiovei în teren, aceeaşi federaţie nu anunţă în timp util la UEFA numele echipelor participante în Cupele Europene, programând finala Cupei după data-limită. Ştiinţa – ce nume frumos, nu? – câştigă finala, dar nu intră în Cupa Cupelor, unde erau echipe mai slabe, mai puţine şi unde ar fi fost şi cap de serie...
Ce să mai spun de zodia marelui ei lider, Ilie Balaci? Ce să mai spun de Fiorentina, eliminată de două ori, în ’73 şi-n ’82, prima dată de Oblemenco, a doua oară de o echipă care reuşea trei goluri şi două bare într-o repriză, cu Fiorentina lui Passarella, Bertoni (cu golul argentinianului italienii merseseră la cabine cu 1-0 la pauză, la Craiova), Antognoni şi Graziani? Toţi patru erau campioni mondiali în chiar acel an, 1982.
De altfel, toate marile figuri ale fotbalului mondial din acei ani au fost bătute sau, cel mult, au fost egale Craiovei. Hai, nu toate, dar multe. De Sisti, Antognoni, Mathäeus, Del Haye, Graziani, Passarella, Bertoni, Giresse, Tigana, Trésor, Lacombe, Dieter, Müller, Brehme, Briegel, Thomas Allofs, Zoran şi Zlatko Vujovici, Filipovici, Stromberg, Carlos Manuel, Chalana, Shen şi mulţi alţii. Îi vedem la Eurosport, secţiunea „Mari glorii care au scris istoria fotbalului.”
De aceea spun: a fost o bombă atomică. Sub ea, în locul de impact, s-a trăit din glorie. Apoi dragostea aceea imensă a ucis totul. A pierit Amza Pellea, actorul ei, a murit Oblemenco, sfântul ei. A murit căpitanul, Costică Ştefănescu, doctorul ei, Sică Frânculescu. Jucătorul cel mai iubit, culmea! nu un oltean, Zoli Crişan. S-a dus crainicul ei, Sebi Domozină. Antrenorul ei, tică Oţet. Poetul Adrian Păunescu. Sufletul ei, Petre Deselnicu. Omul politic care a ajutat-o mai mult decât se ştia: Ştefan Andrei. Explozia aia, atât de frumoasă, era de fapt ucigătoare. De aceea, de 30 de ani, acolo se vorbeşte de o Înviere...
... Dar ei i s-a spus „Maxima”, ei, „Ştiinţei”, ei, „campioanei unei mari iubiri”. Ştiu, au fost atâtea învieri încât, dacă s-ar fi întâmplat cu Isus, azi n-am fi avut cea mai frumoasă religie a lumii. Cu Craiova s-a întâmplat. Se întâmplă. Secta, noi, mulţi, încă mai credem. Ştii, Marian, într-un film, într-o seară, Ilie Balaci, care este eroul acelui film scris de mine, mi-a spus aşa: „Craiova s-a născut şi a murit odată cu mine!” Ce să mai scriu?!
