Am scris câteva secvențe (de fapt am povestit, într-o discuție cu avocatul Marian Nazat) din epopeea Universității Craiova și dialogurile fac parte din celebrul și minunatul basm al fotbalului, o carte de care, cred, lumea noastră are în continuare atâta nevoie. Povestea e la fel de actuală astăzi, mai mult decât oricând. Așadar, a fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti...
– Primăvara aceea... primăvara aceea... Sunt 38 de ani de atunci şi mie mi-e greu să cred şi că au trecut, dar mai ales că au trecut prin mine. An după an m-am gândit la ce-am trăit atunci şi simt acum că mai important e ce s-a întâmplat după decât atunci. E ca efectul unei bombe atomice: când se întâmplă, când e impactul cu solul, se naşte ciuperca aia cumplită, poate spectaculoasă pentru documentarele tv de mai târziu, sigur ucigaşă pentru toţi cei aflaţi într-o anumită arie.
Aşa a fost Craiova, şi nu numai în primăvara aceea. Au fost mai bine de zece ani, din 1973, când pierdea titlul la un gol diferenţă în faţa unui Dinamo foarte jucăuş şi dezinvolt în relaţia cu regulile fair play-ului, şi până în 1985-1986, când Universitatea a ţinut vitrina fotbalului românesc. Atunci, în martie 1983 a fost apogeul, clipa când s-a luminat cerul.
– Nu e prea mult sau prea rău să compari Craiova cu o bombă atomică? Mie aşa mi se pare. În fond, ceva mai cumplit n-a fost pe pământ...
– Poate că nu e cea mai inspirată comparaţie, sigur nu e. Dar efectele marii echipe a Craiovei din acei ani au generat, până la urmă, dezastrul ei total, apocaliptic şi renaşterea altora, mai cu seamă a rivalelor ei de viaţă şi de moarte, Dinamo şi Steaua. Şi asta pentru că şocul apariţiei Universităţii Craiova, la cotele acelea de performanţă, dar mai ales de popularitate, avea să-i fie fatal în anii imediat următori şi chiar şi mai târziu, după ce a înviat. Craiova a fost ca Isus, numai că religia creştină a avut şi are putere, de 2000 de ani, pentru că Isus a trăit, a murit şi a înviat o singură dată. Craiova a instituit şi ea o religie, cei care ţinem cu ea suntem o sectă, vorba prietenului meu, Ionuţ Vulpescu, ne ştim, ne recunoaştem între noi, avem semnele noastre particulare, poate o să-ţi placă asta, ai fost procuror atâţia ani...
... Într-un fel şi eu am fost şi încă sunt procuror, de caz se zice, nu? al Craiovei mele. Am scris, într-un sfert de secol, mai mult decât despre toate celelalte luate la un loc. Am încercat s-o înţeleg, să-mi explic emoţiile faţă de ce a fost cu mine când trăiam, şi eu şi ea, aceleaşi vremuri. Am scris despre echipa aceea, Maxima, cum i-a spus Vanea Chirilă, în toate ziarele pe la care am trecut şi am vorbit în zeci, sute de ore de emisiune, la radio şi în tot felul de televiziuni. Cred că e bună, totuşi, comparaţia mea de aici, din cartea noastră.
... Am iubit foarte mult această echipă, Marian. Practic, din primăvara aceea, cu golul lui Negrilă, cu Kaiserslautern, au început amintirile, nu bucuriile. Ca atunci când eşti la o seară dansantă şi ea, prinţesa, te ia de mână şi te alege, doar pe tine, în ciuda tuturor. Ştii ce trăieşti, ce simţi, ce moment de catharsis ai, dar aproape la fel de clară e senzaţia, aproape certitudinea, că e prea frumos să dureze. E ireal de bine, deci se va sfârşi. Să ne amintim ce trăim acum, aşadar!
Craiova anilor ’74-’84, deceniul ei de glorie, are mai degrabă o viaţă de excepţii decât de excepţie, vorba omului care a ajutat-o cel mai mult, Adrian Păunescu. Dincolo de performanţe, care nu sunt multe sau mari, dar sunt electrizante şi dau fiori, Craiova a lansat şi a avut un stil. O poveste cum nu se mai cunoscuse pe aici şi cred că, la dimensiunile ei emoţionale, nici nu a mai apărut alta. Craiova a creat o mitologie, o religie, o sectă şi eu am fost în toate. Leul reprezentat pe stema ei a lăsat o gheară grea în timpul şi în teritoriile sufleteşti pe care le-a cucerit. Craiova a descoperit acele teritorii şi a devenit, pentru totdeauna, „unicul lor proprietar universal”, cum zice Faulkner, un mare american. Craiova era America!
– Şi mă întorc la efectul devastator al ciupercii de foc. Craiova a trăit în zodii de foc tot timpul. În ’73 a pierdut titlul la un gol, pentru un gol mai puţin, cum vrei să spui... I-a lipsit un gol! Păunescu, în „Flacăra”, a pus povestea celor două mari echipe pe două pagini, faţă în faţă, pe alb-negru Dinamo, cu titlul „Campioana României” şi, color, Universitatea Craiova, „campioana unei mari iubiri”. E trupa lui Cernăianu, cu Manta şi Oprea în poartă, cu Niculescu, „Fonfo”, fundaş dreapta, cu Boc şi Deselnicu „centrali”, cu Velea pe stânga, deşi „Pelicanul” îi mai avea concurenţi şi pe Berneanu ori Bondrea, da, antrenorul de mai târziu, cu care Craiova ia cupa în 1993 şi pierde finala din ’94. La mijloc erau Ivan şi Strâmbeanu, dar apăruse Balaci, titular şi el, la 16 ani... Costică Ştefănescu, abia venit de la Steaua, la schimb cu Sameş, juca tot mijlocaş, ofensiv. În atac, Ţarălungă pe dreapta, Marcu pe stânga (venit tot de la Steaua), Bălan şi Oblemenco vârfuri. Mai erau Negrilă, debutant în acel ultim meci, de la Ploieşti, 0-0, cu care Craiova ia primul titlu, graţie acelui punct, Bădin, Niţă, mi se pare că şi Ciupitu...
