Fotbalul din zilele noastre spune și o poveste despre solidaritate. Poate cea mai frumoasă dintre toate poveștile. Legătura lui cu oamenii din tribună, a acestora cu întreaga societate, transferul de popularitate de la marile vedete către marile cluburi și înapoi, de la marile branduri către numele uriașe de pe gazon, toate acestea realizează un tablou care implică și un grad important de empatie.
Paradoxal, un sport atât de popular precum fotbalul nu are decât câteva decenii de completă deschidere către întreaga pătură socială. În primii ani, spre deceniile de sfârșit ale secolului 19 și începutul celui de-al 20-lea, fotbalul a forțat intrarea în societatea deschisă, totuși, din Marea Britanie, închizând însă, printr-o auto-izolare aproape perfectă, toate căile către Europa continentală. Interesant este că, în timp ce cerea un loc pe scena premiilor de popularitate, fotbalul nu permitea schimburile de experiență. De aceea Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda refuză invitațiile de a participa la prima ediție a Cupei Mondiale, din 1930, din Uruguay, deși ar fi primit peste 10 milioane de dolari pentru accept, în condițiile în care toate celelalte echipe europene au împărțit 800.000 de dolari pentru prezența la Montevideo. Anglia, doar ea singură să fi răspuns invitației lui Jules Rimet, și ar fi luat tot potul! Dar conștiința superiorității, a faptului că ea a inventat fotbalul, a împiedicat un mare exercițiu de solidaritate.
De altfel, nici la edițiile următoare, interbelice, Anglia nu participă, în Italia lui Mussolini, în 1934 și în Franța 1938, ci abia în Brazilia, în 1950, se consemnează prima participare la un turneu final de Campionat Mondial din partea inventatorilor celui mai frumos sport din lume.
Apoi, după cel de-al doilea război mondial, când Anglia acceptă să coboare pe pământ, în general, și pe vechiul continent, în special, lucrurile se precipită îngrozitor și devin imposibil de controlat. Astfel, Richard Holt, dacă tot i-am pomenit pe britanici, spune că, “la începutul anilor ‘50, înjumătățirea masei de spectatori la meciurile de fotbal, de la aproape 40 de milioane la sub 20 de milioane este rezultatul îndepărtării bărbaților însurați de obiceiul de a-și petrece după amiezile de duminică urmărind meciul de fotbal pe viu”. Compoziția mulțimii s-a schimbat, spune Holt, iar de aici alte consecințe. “Astfel, familia, vecinii, sau grupurile de colegi de lucru, vârstnici sau mai tineri, și un mănunchi firav de femei, care par să fi alcătuit unitatea de bază a asistenței între cele două războaie mondiale și înainte, s-a rupt”. Ceea ce era de demonstrat!
Solidaritatea rămâne încă și astăzi o poveste frumoasă. Întrebarea care se impune aproape obligatoriu: doar o poveste?
