11 februarie 2022, o zi ca oricare alta, dacă admitem că încă se discută istoriile fotbalului de acum o jumătate de secol. Cineva m-a întrebat de ce n-a jucat Dobrin la campionatul mondial de fotbal din Mexic, din 1970, și încerc un răspuns. Așadar... Până să avem cea mai bună generație a fotbalului nostru, condusă, inventată și împărțită de Hagi oamenilor buni, am avut un profesor, o intuiție și un destin.
Suerte, cum urează popoarele que habla espanol.
Profesorul era un oltean din Craiova, dar cu grade pe umeri la ora aceea, Angelo Niculescu, intuiția era a lui și se numea echipa națională, iar destinul s-a dovedit a fi al nostru, împovărat de o jumătate de secol de povestea unor îngeri rămași cu noi, căzuți din Rai sau, vai, întorși în Rai.
Azi, când scriu, e 11 februarie 2022, prima zi cu drept de calendar ortodox în fotbalul românesc de după război și dacă scădem vreo 50 de ani din viețile trăite de atunci, rămânem cu povestea, care începea chiar acolo, noaptea la noi, ziua la ei.
Jalisco. Așa se numea și se numește locul unde 11 băieți intrau pe teren pentru a rezista campioanei lumii în primul meci de Mondial al României de după război și înainte de pace.
Adamache, Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, Mocanu, Dumitru, Radu Nunweiler, Dembrovszki, Tătaru, Dumitrache și Lucescu. Și Neagu, intrat spre sfârșit.
12, așadar.
Dobrin și Rică, uriașii, rămăseseră pe bancă, Gâscanul pînă la sfârșitul poveștii, și dând naștere alteia, tocmai prin această absență inexplicabilă, nedreaptă și cruntă.
Profesorul avea 48 de ani, mai tânăr cu vreo trei decât, să zicem, Răzvan Lucescu azi.
Anglia, campioana lumii, ne-a învins greu, aproape sfâșietor, cu 1-0, gol Hurst, în minutul 64.
„Aici sunt tigri, băieți", le spusese Angelo Niculescu când au intrat pipăind iarba de pe Jalisco în prima noapte la noi și zi la ei.
"Trebuie să fim 12, 13 pe teren băieți, ca să rezistăm...", le spusese antrenorul lor, iar cu Dobrin, cel mai bun, cel mai mare dintre toți, ar fi fost 10.
Așa mi-a spus Angelo Niculescu într-o emisiune în care l-am avut invitat la TVR Internațional, în ianuarie 2006.
„Dar ce să vă mai spun? Am tot spus-o. Nu aţi discutat cu ceilalţi băieţi, cu Mopsu’, cu Liţă, cu Dinu?” „Ba da, dom’ profesor, dar...” „Le-am spus înaintea partidei cu Anglia, care era campioana lumii, că trebuie să fim 12, 13 pe teren... iar cu Gicu eram 10... pleca noaptea din hotel cu nişte rezerve, se ştiu ei, şi îmi raportau recepţionerii când venea... odată l-am trimis pe Ştefan Covaci să-l aştepte în cameră şi Pişti a adormit în patul lui, dimineaţă Dobrin s-a băgat sub pătură lângă el... Şi el şi Rică sufereau de efort, i-am zis, că juca la antrenamente doar pe partea cu umbră... nu vrei, Gică, o umbrelă? Le-am zis: măi, băieţi, aici sunt tigri! Noi trebuie să fim lei! E Guadalajara, e Cupa Mondială, toată ţara vă vrea lei! Nu uitaţi! Iar Gicu al meu n-a înţeles că acolo, în Grupa Morţii,pe Jalisco, erau, într-adevăr, tigri.”...
Regia mă anunţă că avem un telefon. Unul mai special. Sunaseră până atunci din Los Angeles, din Tel Aviv, din Ierusalim, New York, Melbourne... românii nu uitaseră, acolo unde trăiau, poveştile Guadalajarei... Special? „Bună seara, dom’ profesor!” Vocea e obosită, dar inconfundabilă. „Bună seara, Gicule!” După 36 de ani, nopţile mexicane se luminau în direct. „Aşa e, dom’ profesor, acolo erau tigri! Dacă aş mai putea acum să dau timpul...” „Nu se mai poate pentru niciunul dintre noi, cei de atunci, băiete!”... Nu se mai poate. Pentru mulţi dintre ei, timpul nici nu mai există. Doar amintirea. Adamache, Dan Coe, Neagu, Mopsu’... peste câteva luni şi Dobrin, avea să plece şi el...
...Legătura s-a închis după minute bune. Ne decablăm, coborâm, luminile se sting în urma noastră, operatorii închid camerele. Afară nu mai ninge. Drumul până acasă e aproape numai tăcere. Îl conduc până sus pe Profesor. „Noapte bună, băiete! Cum ţi-am spus, acolo, atunci, au fost tigri. Dacă aş fi ştiut însă că aceea avea să fie ultima şansă a lui Dobrin...
Pe 10 iunie 1970 România îşi juca ultimul meci din grupă, acel incredibil,crâncen, nemeritat 2-3 cu Brazilia, cea care peste câteva zile avea să spulbere în finală Italia cu 4-1.După meci, a doua zi dimineaţă, nea Vanea Chirilă merge la chioşcul de ziare şi cumpără revista „Esco”,după cum scrie în „Mexico ’70 - Jurnal sentimental”, poate cea mai frumoasă dintre toate cărţile pe care le-a dedicat Mondialelor. Numără atent câte fotografii sunt de la meciul nostru cu brazilienii, 18!, apoi ochii îi cad pe o declaraţie a omologului lui Angelo, celebrul Mario Lobo Zagallo, antrenorul Braziliei şi fost campion mondial, ca jucător, alături de Pele, pe care atunci, în soarele mexican, îl conducea de pe bancă spre al treilea titlu suprem. Buuun… Zagallo zice aşa: „Jugaran de maravilla y pense pudierom igualar”. Ceea ce ar însemna „au jucat minunat şi cred că puteau egala”. Se referea, evident, la ai noştri. Fără să ştie că, pe bancă, Angelo ţinea singurul jucător minunat şi care, cu adevărat, ar fi putut fi egalul brazilienilor. Dobrin însă nu a jucat niciun minut la Mondial. Acolo trebuiau tigri. Ceilalţi erau. Toţi. Fotbalist, „maravilla”, fusese doar el. De 50 de ani, cineva, îmi închipui, ştie că undeva, atunci, acolo, în Mexic, nu doar Dobrin a greşit. Şi nu mai e nici nea Vanea, care să ia mâine dis-de-dimineaţă ziarele pentru a scrie apoi în carte că Dobrin a fost şi el pe Jalisco. A fost. Era.
