În octombrie 2004 eram la Praga, pentru meciul naţionalei cu Cehia, din preliminariile Cupei Mondiale din 2006. Două lucruri, între multe altele, mi-au rămas bine păstrate în memorie. Primul este imaginea selecţionerului de atunci, Anghel Iordănescu, aşezat cuminte la pian, în holul hotelului, parcă Marriott, rugat fiind de mine să pozeze astfel pentru prima pagină a ziarului de sport la care lucram acum 8 ani. Generalul a sugerat chiar şi titlul reportajului, „Jucaţi aşa cum vă cânt!”, dar băieţii lui nu l-au ascultat, pierzând a doua zi, în 9 octombrie, pe „Toyota Arena”, în urma unui penalty provocat de Şoavă, slăbiciunea generalului şi veriga praf a naţionalei.

În după-amiaza dinaintea zilei jocului, tricolorii nu s-au dus să-şi vadă colegii mai tineri, cum era vorba, ci au vizitat oraşul (absolut splendid!), Mutu fiind oprit, aproape fără răgaz, pentru autografe şi poze. La un moment dat ne-am intersectat, într-un loc în care grupul lui îl aştepta pe Pancu să iasă dintr-un magazin care îl cucerise pe atacantul lui Beşiktaş – atunci – cu un set de pahare din cristal de Bohemia.

Mutu sosise la Praga cu câteva zile în urmă, fugind practic de la Londra, din cantonamentul lui Chelsea, unde Mourinho îi interzisese să plece atât de devreme la lot. Fusese urmat în Cehia şi de o amendă uriaşă din partea englezilor, deşi FRF îl sensibilizase pe Blatter, şeful FIFA, iar aceasta îi dăduse dreptate lui Adrian.

Cum spuneam, aşteptându-l pe Pancu, Mutu s-a apropiat de mine, ne-am strâns mâinile, „noroc! salut!” şi, deodată, a început să spună nişte cuvinte care mi s-au părut ciudate în contextul respectiv, dar m-am abţinut să fac vreo remarcă, timp de câteva secunde. Cuvintele îmi sunau foarte cunoscut, deşi... „Sunt cunoscute?” a început să râdă Mutu. „Păi, e editorialul tău din Pro Sport din ziua de...” Ştia şi ziua când apăruse, ştia şi tot textul pe dinafară, la virgulă. Nu era însă o stratagemă, pur şi simplu îi plăcuse sau îl intrigase, nu mai reţin. Am mers apoi împreună spre hotel, se înserase deja şi am discutat câteva minute lungi. Mutu era extrem de deschis, montat să-i batem pe cehi, mai ales că nici Chivu nu fusese lăsat să vină la lot, iar apoi se accidentase în cantonamentul Romei. La cehi lipsea „Balonul de Aur” din 2003, Nedved, retras din naţională, dar erau Galasek, Rosicki, Milan Baros sau Koller. Mutu însă nu părea deloc impresionat nici de cehi, nici de amenda primită de la Chelsea, nici de Mourinho, pe care îl provoca, râzând, în absenţă, dar evenimentele ulterioare au dovedit că şi în prezenţă, nici de Iordănescu, de nimeni şi de nimic, cum se zice. Ştia însă ce se va întâmpla cu noi, cu fotbalul nostru, care va muri (între timp s-a şi întâmplat, odihnească-se în pace!), ştia că va intra în război cu Chelsea şi nu părea înfricoşat, mai degrabă nerăbdător să revină la Londra să le spună în faţă ce crede despre ei, ştia cine şi ce scrie în presă şi care dintre ziarişti răspund la butoane, ştia că va cădea în picioare oricând şi oricum şi oriunde. Păşea agale, în treningul oficial al tricolorilor şi vorbea la fel de egal. Nu era atunci la momentul consumului de cocaină sau poate era, dar abia în câteva zile, săptămâni avea să se producă oficial anunţul englezilor şi scandalul să izbucnească.

Mutu însă era, în acea seară, la Praga, de-o luciditate şi de-o inteligenţă care m-au clătinat în nişte convingeri. Mi-a plăcut şi am crezut în el. A doua zi însă, Mutu n-a avut cu cine juca şi am pierdut. Era prea singur, prea izolat, prea ciudat în ceea ce gândea pe teren. După 8 ani, lucrurile nu stau altfel. A, ba nu, nu mai e Şoavă la lot. Nici Generalul. Dar e Piţurcă. Ceea ce e dramatic, înfiorător, fără de speranţe. Iar Mutu a îmbătrânit puţin şi a ajuns la Ajaccio, ceea ce e dramatic, înfiorător, aproape fără speranţe. E puţin, nu? Sau poate prea mult pentru noi, ca să mai credem că fără eroi, fără valori, fără oameni adevăraţi se mai poate face ceva. A, ba da, se mai poate, să batem Estonia şi Andorra. Dar asta e totul. Adică e maxim, dacă vreţi. Maxim, am zis!!