Aprilie 1987. Aştept, în staţia de autobuz din dreptul Primăriei Otopeni, Sectorul Agricol Ilfov, autobuzul 149 care merge la Casa Scânteii. De la Casa Scânteii iau tramvaiul până în Ghencea, unde se joacă România – Spania. Era tramvaiul 41 şi atunci? Nu mai ştiu. Era un tramvai. Era 29 aprilie. Ştiu, pentru că m-am uitat aseară într-un „Sportul”.
Aprilie 2007. Aştept (e o stare de-a mea dată, mă gândesc, de ursitoare) în sala de şedinţe a clubului, la Arad. În oraş e un aer electric, S.U.R. (Speza Ultra Rossa, galeria) se pregăteşte de UTA – Poli Timişoara. Vin Marcel Coraş, egalul Angliei, pe Wembley, în septembrie ’85, directorul sportiv şi, ceva mai târziu, cu o cafea în mână, Marius Lăcătuş şi secundul său, Nelu Naghi. Vorbim despre meciul cu Poli, mai aprindem o ţigară, doamna Monţi mai aduce şi un sandviş, acolo, Naşu’ mai zice una, râdem, Marcel îşi aminteşte de partida cu Anglia. „Câţi ani sunt de atunci? 22!”, răspund eu la o întrebare. Ne aşteptăm la un meci dur cu Poli, fumăm, Marius e gânditor, eu îl provoc. „Şi sunt fix 20 de ani de la meciul cu Spania, tot aprilie era!” Merge. Lăcă trage un fum şi întoarce timpul. „Uite, aşa am mâncat două săptămâni după meciul ăla... Cu paiul, sorbeam friptura, nu alta... cum e cafeaua doamnei Monţi... Sau a făcut-o Daniela?” Daniela e secretara. Uneori, ea face cafelele. Dimineaţa aia nu. „Marius, zic, picasem la facultate cu un an în urmă şi ţin minte că eram cu gândul la examenul de admitere, mai erau vreo două luni... Da’ nu uit că tu ai scos pe targă doi de-ai lor, nu invers!” „Am scos. Dar cine ştie, la noi în presă, că am terminat meciul cu fisură de maxilar şi comoţie cerebrală? Abia începuse şi Goicoechea m-a şi lovit... Dar m-am ţinut de capul lor! Ce echipă aveau! Dar şi noi, cu Lung în poartă, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Nae Ungureanu, care a dat şi gol atunci, Mateuţ, şi el a dat gol, Bölöni, Klein, Hagi şi Piţurcă. Piţi a deschis scorul, în 7 minute le-am dat 3! 3-0 am avut la pauză! Dar Goicoechea m-a lovit crunt atunci... S-a răzbunat, cred, avusesem o intrare dură la Camacho şi ăla era liderul lor. Juca fundaş stânga de-o viaţă, la Real şi la naţională. Şi Lucescu îl avusese adversar cu vreo 10 ani înainte...” Încerc să lipesc amintirile mele, cele rămase în staţia de tramvai, cu privirea lui Marius Lăcătuş. Ştiu că Negrilă şi Balint au mai jucat atunci, Bölöni era la meciul 99 în naţională. La spanioli erau Zubizarreta, Sanchis, Andrinua, Goicoechea, Camacho, Victor, Gallego, pe care-l ştiam din ’84, când Craiova eliminase pe Betis, Michel, Caldere, Eloy, Butragueno. Caldere a marcat după pauză, era unul cu mustaţă blondă, a tras sub bară. Goicoechea, care-i rupsese într-un Athletic Bilbao – Barcelona piciorul lui Maradona, a ieşit pe targă, mai înainte Marius îi „plătise” şi lui Camacho, înlocuit după doar 20 de minute cu Joaquin... Jucam pentru Euro ’88. Atunci, la Arad, am aflat adevărul. Lăcă fusese atacat de cei doi încă din start şi, deşi n-a jucat o lună după meci şi a mâncat cu paiul, a stat în teren până la sfârşit, cu maxilarul praf şi comoţie... Tăcem. Lăcă şi Marcel ies, rămân cu Naşu’. Nea Nelu Naghi dă din cap. „Ăsta a fost Marius!”
29 aprilie 1987. Sunt în „149” spre Otopeni. Acasă sunt şi taică-meu şi maică-mea. A fost ultimul meci după care, acasă, m-au aşteptat amândoi. Probabil de aceea şi povestea asta. După 36 de ani, ţi-o aminteşti altfel.
