E 6 şi 10 dimineaţa când stewardesa, o blondă plinuţă la vreo 35 de ani, face
instructajul cu măştile de aer care „în eventualitatea puţin probabilă a depresurizării
avionului” se desprind din plafon şi... Textul e înregistrat pe bandă, în limba română,
blonda îl rosteşte live, apoi în poloneză, în timp ce ne arată cum să suflăm cu plasticul
ăla pe gură.
Într-o oră şi jumătate aterizăm la Varşovia. E 21 iunie 2012, ziua cea mai lungă a
anului şi în capitala Poloniei e răcoare. E ora 6 şi 45 de minute acolo, e lumină şi în
holul mare e Marian Olaianos cu o cafea la pahar. „Mă gândesc că ai nevoie. Sau mai
degrabă eu, zice, că de la 5 sunt în aeroport. N-am avut somn.”
Nici eu. Ne îmbrăţişăm, iau cafeaua, apoi taxiul, unde ne înghesuim în spate.
Varşovia e curată, cu bulevarde largi-largi, largi de tot, dar cenuşie, gri, aproape rece. Şi
nu pentru că am trecut de la 38 o C, cât erau la Bucureşti, la 19 o C, cât arată termometrul
uriaş, cu ceas, din Piaţa „Konstitucji”. A Constituţiei, desigur.
Varşovia, Polonia, aşadar. Euro 2012, carevasăzică. Noroc că în drum spre hotel
văd, mi-l arată Marian, făcându-mă atent, Fan Zone-ul! În rest, un hotel pe 25 de etaje,
Novotel, pavoazat cu mesaje şi eşarfe în culorile Franţei, Italiei, Spaniei, Poloniei,
Portugaliei, Angliei şi Germaniei e cam tot ce aminteşte că aici e capitala occidentală a
lui Euro, Kiev-ul fiind, nu-i aşa, cea estică...
Nimic. „Stai să vezi cum va fi diseară, la meci. Nu-i nimic deschis, pe nicăieri. E
noapte, atunci somn uşor!” Diseară avem de comentat primul sfert de finală, aici, în
Varşovia, Portugalia – Cehia. Până atunci schimbăm un autobuz – am lăsat bagajul la
„MDM Hotel”, între timp –, apoi un tramvai şi ajungem în Centrul Vechi. Oraşul e foarte
frumos, e curat, e limpede şi clar totul. Dar e prea devreme pentru o cafea. Marian
spune că de aici, din faţa Palatului Regilor, unde am ajuns, începe istoria. Se văd
zidurile de apărare, roşii-cărămiziu, ale castelului, dar şi străduţele în care naziştii
închiseseră ghetoul de la începutul anilor ’40, când desfiinţaseră practic Polonia,
împreună cu sovieticii lui Stalin... În ghetou, populaţia evreiască fusese aproape
complet lichidată, iar străzile sunt martori încă ai holocaustului... Tăcem. Ne întoarcem
pe câteva străzi, intrăm într-o catedrală. La biserică e deschis, pentru cafenea e încă
prea devreme. Facem fotografii, dintr-un unghi care prinde bine, dar de foarte departe,
şi stadionul unde diseară Cristiano Ronaldo va fi faţă-n faţă cu Petr Cech.
E tare frumos în Varşovia! Centrul Vechi te obligă să-ţi aminteşti. Mai departe, să
te bucuri că trăieşti. Dar Euro nu e, totuşi, pe nicăieri... Ne învârtim prin câteva
magazine, apoi la o cafenea ne aprindem ţigări, ne uităm după nişte fete care chiar
meritau să-ţi întorci gâtul după ele... Plecăm spre Fan Zone şi acolo chiar nu e nimeni.
Luăm câteva tricouri, ne băgăm în seamă cu personalul care ştie engleză, dar „dintr-a
doua”, pentru că întâi îţi răspund în poloneză.
Mergem apoi în „Warsawa Zentral”. E gara, de unde luăm bilete pentru a doua zi,
când mergem la Gdansk. Totul e pe fugă, e totuşi un turneu final şi chiar dacă firele
care mişcă tot acest mecanism-alibi al lui Platini – suporteri, delegaţii oficiale, echipe,
sponsori – nu se văd aici, ele există şi sunt la fel de întinse.
Apropo de Platini şi de ideea lui de a extinde spectacolul turneului final în Europa
de Est. În primul rând, geografic, Polonia e foarte aproape de centrul continentului, doar
anii, vreo 45, petrecuţi sub comunism, au trimis-o spre Răsărit, de unde Platini a luat-o
înapoi şi i-a pus în braţe acest Euro, ei şi Ucrainei, care suportă însă o cu totul altă
discuţie.
Iar Polonia e mândră că-i aşa. Sau era mândră şi înainte, cel puţin mie aşa îmi
face impresia. Euro n-o deranjează, e pregătită să-l găzduiască, dar nici n-a emoţionat-
o prea mult. Îşi vede de treaba ei, pe care o face impecabil şi lasă impresia că e
amuzant ce se petrece cu noi pe acolo. Cu noi, ziariştii, cu noi, suporterii, cu noi,
Cristiano Ronaldo, Pirlo sau Xavi...
De la gară, ca să revin, hai la hotel. Primăria Varşoviei „a dat gratis” călătoria pe
mijloacele de transport în comun şi aşa ajungem pe seară, cu tramvaiul, şi la stadion.
Primele staţii trec în anonimat, nimeni pe stradă nu pare a fi integrat în povestea asta
care se numeşte Euro 2012. Abia cu vreo două-trei staţii înainte să coborâm încep să
se arate culorile, pictate de regulă pe obrajii fanilor: alb-roşu-albastru pe cei ai cehilor,
roşu-verde pe cei ai portughezilor.
Ne luăm în primire posturile de comentator, între timp eu trec şi pe la biroul de
acreditări şi după vreo 40 de minute de aşteptări turbate (îmi greşiseră cei de-acasă
data naşterii şi era necaz în sistemul UEFA!) îmi agăţ la gât preţiosul act. Sus, sub
copertina stadionului de 50.000 de locuri, nu mă aşez bine, că mă sună Andrei
Niculescu, să intru în direct cu ei, la Digi, la „Fotbal european”, că e cu Ilie Dumitrescu.
Cobor o sută de trepte, în stadion cântă, din boxe, Oceana şi nu se poate auzi nimic în
telefon, pe culoarele interioare e bine şi vorbim vreo zece minute, „live”.
...Meciul a fost frumos vreo 30 de minute, cât timp cehii au rezistat psihic şi au
atacat frumos. Cristiano Ronaldo, altfel o clătită fleşcăită, a dat lovitura (cu capul) cu
vreo douăsprezece minute înainte de final şi asta a fost. Ne-am întors pe jos până la
hotel, vreo 7-8 kilometri, eu şi cu rucsacul (burduşit de cei de la UEFA cu tot felul de
gadget-uri) în spate. Nicio cofetărie, braserie, şaormerie ori ţesătorie, în puii mei, nu era
deschisă. Deşi 50.000 de oameni mărşăluiau, disciplinaţă şi tăcuţi, spre centrul unui
oraş care, între timp, aţipise. Ce Dumnezeu, era doar unşpe noaptea!
A doua zi, la 5 şi 40 – în gară! Platforma 3 (adică peronul!), curată, oamenii
zâmbesc, sunt elegant îmbrăcaţi, ca pentru călătorie, iar în compartiment e plăcut. La
geam, o măicuţă catolică face cuvinte încrucişate. Drumul e calm, mergem 400 de
kilometri printr-o pădure nesfârşită, verde şi intens clorofilată! Gările sunt rare şi
sărăcăcioase, dar nu urâte sau mizere! Unele sunt reconstruite şi încep să semene cu
cele vestice, dar totul e oricum perfect, curat şi oamenii au, peste tot, o linişte frumoasă
pe chip. Chiar şi aşteptând un tren!
Gdansk-ul e un şantier! Nu ştiu dacă naval, că în port n-am fost, dar tot oraşul e
împânzit de macarale, de betoniere şi pasaje în construcţie. Noi mergem la Gdansk
Oliwa, Eforie Sud din vremurile bune. Ne cazăm la Hotel „Poseijdon” şi fuga... pe plajă.
Recepţionera, pe care o cheamă Malgorzata şi colega ei, Beata ne spun că marea e la
100 de metri. Încotro? Încolo!
Străbatem parcul hotelului, o adevărată grădină botanică şi traversăm un altul.
Brusc, în faţă – Marea Baltică! Vreo 5-6 vapoare stau să intre în rada portului, plaja e
largă, ca la Mamaia, nisipul ud, că plouă. Facem poze, apoi Marian îmi atrage atenţia:
uită-te la ăia doi, intră în apă! Aşa e, doi puşti, probabil ranforsaţi de nişte beri, intră în
valuri. Brrr! Încercaserăm şi noi apa, cu podul palmei şi îngheţaserăm...
Cu taxiul, spre stadion. Macarale, platforme, pasaje, nisip, betoane, fiare...
Stadionul, 40.000 de locuri, e copia fidelă şi la scară a celui din München, Allianz Arena.
Dar e fix într-un parc industrial cu zeci de hangare, făbricuţe şi tuburi uriaşe
înconjurându-l din toate părţile! Ocolim, ocolim, ocolim. Ca şi cum ai veni la noi la Arena
Naţională pe laturile unui dreptunghi care să cuprindă Ştefan cel Mare, Dorobanţi,
Pipera şi Şoseaua Pantelimon! Exagerez?
Germania a bătut apoi Grecia cu 4-2 şi în noapte, bezmetici, am găsit în
parcarea stadionului un autocar pe care scria „Hotel Poseijdon”. Am stat în el o
jumătate de oră, apoi ni s-a spus că nu merge acolo, ci la Novotel! Am coborât şi l-am
luat pe celălalt...
Noaptea, la hotel, am plecat orbecăind pe o alee la capătul căreia încă mai era
deschisă o tavernă. Am luat cârnaţi făcuţi în jar şi bere! Ne-a servit probabil fata
patronului, o blondă drăguţă, foaaaarte bună, ca toate polonezele, impecabil de bine
aranjate de natură, deşi rareori frumoase. Toate însă cu „vino-ncoa” şi vesele. Am
mâncat şi am plecat, cu ochii după ea... Taică-su ne-a aruncat aşa, de lângă grătar, o
urare: „Tumoro, pliz, tumoro!” Dar „tumoro” ne întorceam la Varşovia să admirăm
Palatul Culturii, adică a lor Casă a Scânteii...
