După titlul din 1974, primul din istorie, Craiova a început să sufere. Unii spun că bucuria triumfului nu acoperise în totalitate durerea pierderii din 1973, când Ştiinţa terminase pe doi, la golaveraj. Îi lipsise un gol, unul singur, şi asta pentru că Dinamo îşi amânase un joc, cel cu CFR Cluj, pentru... 13 minute. Înaintea ultimei runde (era, practic, vorba de două restanţe), Craiova avea un avans de două puncte şi golaveraj mai bun, 54-35, faţă de 47-32 cât avea Dinamo. Meciurile încep simultan, iar Dinamo ştie un lucru: dacă „U” pierde la Arad, cu UTA, CFR Cluj trebuie să piardă în Ştefan cel Mare la 4 goluri! Broşovschi înscrie pentru UTA, iar la Bucureşti arbitrul sătmărean Otto Anderco, motivând că plouă torenţial, retrage echipele la cabine pentru exact 13 minute. Meciul de la Arad se încheie, Craiova e în genunchi, iar la radio se anunţă cum Dinamo face diferenţa necesară; după Viorel Sălceanu şi Dumitrache, de două ori, înscrie şi Alexandru Moldovan: 4-0! „Le-am dat prima noastră celor de la CFR”, avea să recunoască, după ani, Sălceanu. „Iar conducerea noastră s-a asigurat, cu bani mulţi, că UTA va face tot ce-i posibil să bată pe Craiova. Şi aşa a fost!”,
spune acelaşi Sălceanu. Anul următor, ’74, situaţia e perfect identică. Ultima etapă, Craiova are două puncte avans şi joacă la Ploieşti, cu Petrolul. Dacă pierde, Dinamo e campioană – cu o condiţie: s-o bată în Ştefan cel Mare pe FC Argeş, campioana din ’72, la 7 goluri diferenţă. Ceea ce se întâmplă, Dobrin şi ai săi fac figuraţie, rezultatul e într-adevăr 7-0, dar Ştiinţa rezistă la
Ploieşti, 0-0 şi e campioană. (Între altele, în acel meci debutează, la „U”, Negrilă.)

Cum spuneam, aceste sezoane, cu o medie de 40.000 de spectatori pe Central, ard şi prefac în legendă o echipă. Adrian Păunescu lansează, în Flacăra, după titlul pierdut în ’73, sintagma „campioana unei mari iubiri”, ca replică în oglindă la Dinamo – campioana României.

În 1975, Ştiinţa dă înapoi: termină pe 3, după Dinamo şi ASA Tg. Mureş, dar se califică prima dată în finala Cupei. O va pierde, în faţa Rapidului, care venea din B, cu 1-2. Oblemenco, tot el, trecut de 30 de ani, deschide scorul pe „23 August”, într-o nocturnă de vis, dar un puşti, Nae Manea, fugit din spital în papuci şi halat, egalează, trimite meciul în prelungiri, oltenii rămân fără doi jucători, eliminaţi de Rainea, acelaşi Rainea dă fault în atac la Balaci, la un gol perfect regulamentar şi tot Nae Manea înscrie în minutul 100...

...Sfârşit de capitol. Generaţia Oblemenco, Deselnicu, Ţarălungă, Bădin, Strâmbeanu se clatină. Suntem în 1976. De fapt, sunt în Kuwait City, cu Ilie Balaci, pe ţărmul Mării Arabiei, în 2010. Ilie fumează, fumez şi eu. „În ’76? Terminăm pe 6, în Cupă ne scot unii de la CSU Galaţi, echipă de B, în semifinale. În toamnă vine Teaşcă şi, în prima etapă, zice Ilie, batem la Bucureşti pe Progresul cu 5-1, eu dau 4, unul Cârţu. Purcaru era în poartă, Negrilă, Constantinescu, Talibă Deselnicu şi Purima pe spate, Ştefănescu şi Beldeanu mijlocaşi, Ţarălungă, eu Donose şi Cârţu – în atac. Am luat 10 în Sportul, a doua zi... Da, Deselnicu mai era...” „Şi Oblemenco?” „Nea Nelu, nu... atunci, în campionatul ăla, i-a gonit Teaşcă din oraş... în primăvară, din cauza cutremurului din 4 martie, returul a început mai târziu, ei s-au dus la Galaţi şi au şi promovat anul ăla cu FCM Galaţi din B în A... Dar atunci, în primăvara aia, Piticu’, Micu’ Napoleon a vrut să ne execute şi pe mine, şi pe Beldeanu, pe mai mulţi.”

Ilie trage din ţigară. Privirea e departe, dincolo de ape, ca în copilărie, la Bistreţ. Refac din ziare momentul.

E 4 martie 1977. La ora 21 şi 22 de minute, un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter pune ţara la pământ. Ceauşescu e în Nigeria, îl invitase Olusegun Obasanjo, preşedintele lor. „După cutremurul ăla l-a apucat. În retur s-a ţinut de capul nostru, pe la facultate, pe la rectorat. A trimis telegrame de mulţumire partidului, de fapt el era o creaţie a partidului. Mulţi au zis că el a fost creatorul Craiovei Maxima, dar nu e aşa. Am terminat pe 3 anul ăla, după Dinamo şi Steaua, dar am luat Cupa, prima din istoria noastră, 2-1 cu Steaua, pe Republicii.

El îi mulţumea pe secretarii de partid, că ce bine o ducem, ce repede ne-am refăcut, şi prin spate incita publicul împotriva mea, a lui Aurică. Le spunea tot felul de prostii. Odată a apucat să promită că pleacă dacă nu i se îndeplineşte nu ştiu ce dorinţă şi ăia de la Universitatea l- au lăsat din braţe. A doua zi, mi-aduc aminte, oraşul era la pământ, el stătea în blocul ăla frumos din faţa Primăriei, la English Park şi gesticula, cu valizele în mână, cu pălărie pe cap... un personaj... Dooooomnilooor, striga, vreţi să ştiţi ce face Ilie Balaci? Pe unde umblă?

Cine e Aurică Beldeanu? Strângea lumea ca la urs, juca teatru. Pe unde umblam eu?!
Aveam 20 de ani şi o prietenă, din şcoală. Pe Dana, care e cu mine de când eram un puşti...
În sfârşit, până la finală l-am făcut noi să plece. A zis că să ne dea afară. L-am dat noi pe el. Pe bancă a stat nea Titi Deliu, el scria în Flacăra, peste câteva zile, cum l-a condus pe nea Titi, cum ştia el că Vigu o să rateze penalty... tot. Eu cu Sorin am dat golurile. Şi de el ne-am despărţit, Dumnezeu să-l ierte; da, atunci, după primăvara aia s-a născut Craiova Maxima, dar formula ei, se poate verifica, nu-i aparţine.” Marele Blond, singurul geniu pe care l-am cunoscut, tace. „Eu şi când eram la naţională n-am acceptat ca Ştefan Covaci să mă dea la o parte, nu eram mut. Mă, Ilie, mai taci, zicea nea Tinel Stănescu, secundul lui Covaci, dar antrenor principal la noi, la Craiova, mai taci, mă, Ilie, că nu te mai chem la lot, nu mai vii la naţională. Ba, ai grijă mata, nea Tinele, că nu te mai primesc eu pe la Craiova...”

Ilie îşi aprinde iar o ţigară. „Ce om, nea Tinel! Ce om...” Are o lacrimă în cristalul ochilor. Sau poate e doar reflexia mării. Probabil. „Da, Marius, atunci s-a născut Craiova Maxima...” Ilie, campion şi-n ’74, cu „campioana unei mari iubiri”, ştie cel mai bine cum a fost.
Cum era. Cum erau. Acum 46 de ani...

De doi ani nu mai este nici Balaci, geniul tutelar al tuturor lucrurilor bune întâmplate
Craiovei.

cronica2