În mai 2001, sunt 20 de ani de atunci, mă îndârjeam să inventez o revistă de sport.
Eram o mână de oameni şi, redactor-şef fiind, căutam un subiect care să ţină coperta
primului număr din „Life Sport”. Nu subiectul îl căutam de fapt, ci varianta realizării lui. Îl
alesesem pe Chivu, care era, la doar 20 de ani, căpitanul lui Ajax, dar şi al naţionalei, avea în
spate un turneu final, la Euro 2000, unde jucase alături de Hagi, Gică Popescu şi Belodedici,
de Dan Petrescu sau Adi Ilie, cu care bătuse Anglia, căreia îi şi marcase un gol. Vorbim
aşadar câteva zile la telefon, el, de regulă, dintr-un Mitsubishi bleu, de pe artera A 10, care
lega Amsterdam Arena de casă, eu din apartamentul de pe Dorobanţi, vizavi de ASE, unde
în 4 camere înghesuiserăm şi redacţia, avea 5 oameni, şi layout-ul şi secretariatul.
E totuşi mai, e cald afară, în caz că nu iese întâlnirea, mai avem două subiecte
pregătite, unul cu viaţa şi opera lui Cornel Dinu, fabulos în poveste şi replici, celălalt cu
retragerea lui Hagi, aproape mistică, dar am zis hai să nu ieşim la debut cu o retragere, fie ea
şi a lui Gică...
Pe scurt, ne-nţelegem. Aterizez într-o miercuri pe Schiphol, taxi, cu un Mercedes
condus de un turc care n-a coborât sub 150 la oră până la hotel. Avioane, cu zecile, trec
razant peste şoselele suspendate, e zgomot, dar e încântător. La recepţie, Cristi lăsase
vorbă că vin, de altfel în 10 minute ajunge şi el. În semilumina barului mă zăreşte şi, ca doi
olteni parţiali (el pe jumătate, eu, ca la rugby, pe trei sferturi), ne salutăm sobri şi naţionalişti.
A urmat o seară minunată în Amsterdam, mai întâi la stadion, unde am fost
fotoreporterul „Life Sport”, dar şi invitatul căpitanului într-un vestiar în care se simte nu doar
parfumul lui Danny Blind, ci şi fumul de ţigară de-acum trei decenii al lui Pişti Covaci... Şi nu
e doar o vorbă. La un moment dat ne salută cineva, pe româneşte. Îl cheamă Bobby Harbst
şi i-a fost secund, pe vremuri, lui Covaci, zice Cristi. Are vreo 70 de ani şi nu înjură decât în
maghiară, Pişti Covaci (sau, dacă vreţi, Kovacs...) i-a zis că în română sună rău şi nu-i poate
traduce, oricum, totul...
Stadionul e copleşitor, sala trofeelor e mai mare ca Antipa al nostru, din Piaţa Victoriei.
Au până şi aparatul de radio la care s-a ascultat acum vreo sută de ani primul meci al Ajax-
ului. Culoar. Lung, lung, tapetat cu poze, Kluivert se îmbrăţişează cu Finidi, după finala
câştigată cu Milan, în ’95, Pişti Covaci alături de Crujff şi de trofeul Cupei Campionilor din ’73,
de la Belgrad, 1-0 cu Juventus, gol Rep... A doua Cupă a Campionilor, a lui nea Pişti, zice
Cristi, hai mai bine să ieşim, zice, nu terminăm până mâine. Ieşim. O mulţime nesfârşită de
puşti blonzi, albicioşi, zvelţi ori dolofani, „sunt grupele de copii”, se reped la Cristi să-l atingă,
să dea mâna.
Şi totuşi ieşim. În centru, lângă catedrală, mâncăm prăjituri. Câte două fiecare. „Astea,
pizza şi cartofi prăjiţi, dă-mi! Dar n-am voie cât vreau!”. Cristi e un copil. E un copil?! Citisem
în presa de pe aeroport că toate marile cluburi ale lumii îl vor, de la Real la Inter. Cum să fie
copil?! Cristi surâde, eu mă gândesc că ghiceşte ce-mi trece prin cap. Şi totuşi e 2 mai, e
ziua Reginei, cine ştie ce va fi peste 10 ani, azi sunt aici, e frumos. Îmi povesteşte de
Craiova, de Reşiţa, de moartea tatălui său, Mircea, campion cu Ştiinţa în ’74.
„Cel mai frumos moment al vieţii mele? În toate clipele pe care le-am trăit alături de
tata. Acum ştiu că, acolo unde e, nu l-am făcut de ruşine”, că a învăţat multe fiind singur, că-i
datorează multe lui Balaci, lui Sdrobiş, lui Jenei, care l-a adus la naţională, „Ilie era prieten cu
tata, lui îi datorez plecarea la Ajax”, e soare afară, Cristi îşi pune ochelarii şi simt că nu
surâde. „Tata m-a influenţat însă cel mai mult în viaţă. Cât a trăit. Nu m-a dus la fotbal cu
forţa, deşi el a fost cu adevărat fotbalist. Nu m-a obligat cu nimic, ba chiar a insistat să mă ţin
de carte. Mult timp am făcut şi şcoală şi fotbal la acelaşi nivel, iar tata nu m-a certat decât
când aveam vreun insucces la şcoală, nu la fotbal.”
Insist cu Ajax. „Ajax... Mă sperie timpul, acum 3 ani eram nimeni, azi valorez 25 de
milioane de dolari şi sunt căpitanul echipei naţionale. Parcă n-aş trăi eu propria mea viaţă.
Dar o trăiesc, nu?”
Când scriu acum, după atâția ani, vorbele rostite şi tipărite atunci în revistă, zâmbesc
eu. E două noaptea, e cald în Bucureşti şi Chivu e în continuare la Inter Milano, antrenează
copii, după trei titluri cu Ajax, o cupă a Italiei cu Roma, alte trei titluri cu Inter, o cupă a Italiei
şi titular pe tot parcursul traseului încununat cu Champions League, în 2010, lucru unic în
istoria fotbaliştilor români.
„Dar o trăiesc, nu? Ştii, când Wouters m-a chemat, pe la mijlocul reprizei a doua, în
primul meci aici, şi mi-a zis că a cerut schimbarea, să intru în centrul apărării şi să joc ce ştiu
eu, mi-au dat lacrimile. Altă indicaţie nu mi-a dat. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi ţin minte
că au început să-mi tremure picioarele. Prima pasă am dat-o la portar, dar n-am greşit nimic.
Nimic n-am greşit.”
Seara, când traversam piaţa mare, îndreptându-ne spre cheiul Amstel-ului, el mă
întreba de revistă, apoi brusc mi-a zis că e singurul fotbalist de la noi care a ajuns să joace
pentru echipa pe care a iubit-o de mic. „Nu împlinisem 7 ani când mama mi-a cusut Ajax pe
un tricou... Ştii, uneori, noaptea, mă gândesc dacă nu-s ca-n povestea aia cu un mare învăţat
care inventase o sferă, o minge uriaşă capabilă să se mişte singură. Regina a aflat şi l-a
chemat la palat, să-şi prezinte invenţia, iar el s-a speriat. Panicat, a chemat un puşti şi l-a
rugat să intre în sferă şi s-o mişte la semnalul lui, în caz că nu-i ţine formula. A doua zi, în
faţa Curţii, maestrul a rostit formula, iar mingea s-a mişcat! Şi totuşi învăţatul a refuzat
premiul şi a plecat cu capul jos, ruşinat că apelase la un şiretlic. Pe drumul spre casă s-a întâlnit însă cu puştiul pe care-l tocmise, fugea într-un suflet să-i spună că nu putuse veni la
palat să se vâre în sferă... Aşadar, zâmbi Maestrul, mingea se mişcase!! Singură! Oare eu
am mişcat-o cu adevărat? E real totul?”, zice Cristi. În noaptea în care ridica la Madrid,
trofeul Ligii Campionilor, cu Interul, îmbrăţişat de Mourinho, ca de tatăl lui, altădată, am vrut
să-l sun, să-i spun că da, s-a mişcat. N-am făcut-o. Trecuseră nouă ani de la seara aceea,
de la Amsterdam, şi cred că ştia. Cu siguranţă ştia.
În rest, revista a ieşit super, cum plănuisem. Am lansat-o la hotel Sofitel şi cu o vorbă
a lui, tot de-atunci, pusă de mine pe copertă: „Când mă uit în urmă am impresia că nu eu am
trăit tot ce-am trăit.” Avea 20 de ani şi 7 luni. Eu aveam 34 şi eram mândru de interviu, de
revistă, de faptul că eram pe o scenă şi în sală mâncau pateuri şi mă urmăreau şi ai mei,
tata, Cristina şi Adrian.
La Bucureşti e cald şi nu ştiu cum aş putea să închei, pentru că nu ştiu cum se
sfârşeşte povestea carierei lui Cristi. Nu ştiu dacă mai rămâne la Inter, nimeni nu ştie încă.
Ştiu doar cum a început şi, în general, lucrurile bune în viaţă sunt cele pe care le recunoşti
din prima zi. Când va veni ultima, aproape nici nu mai contează.
