A fost într-o duminică. Dintre sutele de meciuri ale Craiovei pe care le-am văzut în
aproape 40 de ani, acela, din duminica aceea, a rămas primul. În sufletul meu, în amintirea
mea, în ideea, pe care nu am pierdut-o niciodată, că echipa mea, cu numele şi culorile ei, e
mai mult decât orice. E supremă.
Paradoxul sau vârsta, tupeul destinului, toate fac ca niciun meci al Craiovei Maxima,
ce ciudat, nu?, să nu reuşească să doboare ziua aceea. De ani şi ani, mulţi ani, adorm
recitând în gând, ca pe o rugăciune, formula celei mai bune echipe din istoria fotbalului,
Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Balaci, Crişan, Cămătaru,
Cârţu. Irimescu, Georgău, Beldeanu. Şi Boldici.
Şi totuşi, duminica aceea a fost fără ei în teren. Anii trecuseră, ceva se rupsese şi nu
mai erau acolo. Negrilă jucase în etapa aceea, alături de Bîcu, pentru Jiul şi bătuseră Petrolul
cu 4-0. Negoro avea 35 de ani. Lung şi Ungureanu băteau cu Steaua lor la Bacău şi jucaseră
cu şase luni în urmă finala Cupei Campionilor, cu AC Milan. Balaci antrena Drobeta, în B,
Ţicleanu era la Sportul, Cami era în Belgia, la Charleroi, îl lăsase Dinamo să plece, Geolgău
juca pentru FC Argeş, Beldeanu se lăsase, ca şi Donose, Ştefănescu, căpitanul, antrena la
Braşov, Tilihoi pe la Bocşa, Crişan nu mai juca nici el, iar Cârţu... ei bine, Cârţu era! El şi
Irimescu erau antrenorii echipei atunci şi uite că minţeam, Boldici recâştigase în sfârşit postul
de titular, la 32 de ani, şi era în poartă. Trei din Maxima, era ceva!
Nu ştiu cum pot să spun că ziua aceea a câştigat, în amintirea mea, toată puterea de
seducţie, dar aşa se întâmplă. Cum spuneam, vârsta, aveam 22 de ani, eram student, nu mai
aveam 12 ani, ca atunci când eliminam pe Leeds United. Paradoxul? Destinul. Să fiu însă
sincer până la capăt. Nu meciul a rămas perfect păstrat în amintire, cât atmosfera, cum n-a
mai fost vreodată ca în acea zi. Dovadă că am nevoie şi de caseta şi cronica din „Sportul” de
a doua zi, dar şi de mine însumi, cel de atunci.
...Trec, iată, 22 de ani. Sunt în studio la Digi Sport, e sâmbătă seară, aşteptăm să
înceapă meciul, e tot Dinamo (nu? ca atunci...) şi tot în Oltenia, dar la Târgu Jiu. Craiova nu
mai există. Sau există? Lângă mine, cufundat într-un fotoliu, e Sorin Cârţu; de azi e
colaboratorul permanent al „Fanatik”-ului. Vom face aşadar show împreună în emisiunea lui
Horia! Zâmbeşte larg, ne îmbrăţişăm, şi eu şi Horia îi admirăm cămaşa, e impecabil ca
întotdeauna, Horia îi aruncă peste masă, sigur pe el: „Versace?” „Nu, vine răspunsul,
Armani!” „Mă scuzi!” „Nu face nimic. Şi cureaua e tot Armani, am luat-o când am fost la
Roma, în Champions League, cu CFR-ul...” Zâmbete. Mă aşez în fotoliul alăturat, în trei
minute uităm de ce vedem, suntem amândoi la Craiova, el la marginea terenului, într-un
costum impecabil, nu, nu era Armani, n-avea cum să fie, suntem pe 5 noiembrie 1989, el nu

e cu părul complet alb, ca azi, eu sunt unul din cei 50.000 care au avut norocul să fie în
tribune, se dădea un ceas pe un bilet, dar nimeni nu voia ceasul...
Sorin surâde. „Arbitra Ştreng, din Oradea era. I-am zis, vezi ce-i aici? Mă, băiatule, tu
vezi ce-i aici?! Sunt 50.000 de oameni! Gata, s-a dus cu ăştia, cu Dinamo, cu Steaua, vine
vremea Craiovei iar! Ai grijă cum faci să scapi de-aici!”
Sorin nu era încă Sorinaccio, nu avea toate televizoarele din casă date pe posturi
italieneşti, era, ca noi toţi, pe TVR şi pe sârbi, dar echipa o pregătise pentru un catenaccio
total, dur, aspru, calculat la ultima pasă. „Le-am zis în vestiar: luaţi-i tare, daţi în ei la început,
dracu’ are curaj să ne dea vreun roşu în primele minute, 10-15 aşa... apoi jucăm 10-10! Zece
la zece! Bica la Mateo om la om şi dacă iese de pe teren şi se urcă în autocar, Dănuţe, te
duci după el... Mateuţ era Gheata de Aur a Europei anul ăla... În spate, Gică Popescu –
libero, Săndoi şi Zamfir – stoperi, Mănăilă în dreapta, Adrian Popescu – stânga. La mijloc
Ciurea, Olaru în centru, Badea pe stânga, în faţă Adi Pigulea, unul singur mi-ajunge... Bica la
Mateuţ, cum îţi zic. Şi când am jucat cu Steaua la fel l-am pus, la Hagi, om la om...” Apoi a
urmat pregătirea, în lungi şi grele minute, a copiilor de mingi. „E 0-0, vă fac eu semn dacă
daţi mingea înapoi. Conduc ei, o aruncaţi imediat în teren, avem nevoie de timp... Mă, băgaţi
la cap: conducem noi, nicio minge pe teren, o mâncaţi, o pasaţi, o înghiţiţi pe bucăţi! Niciuna
nu se întoarce pe teren, cu orice preţ!”
...Rew, rew, rew, cum se spune. E 5 noiembrie 1989, sunt în cămin la Agronomie. Pe
toţi colegii mei de cameră, studenţi la Matematică, îi cheamă Adrian. Pe fiul meu, când se va
naşte, peste 5 ani, îl va chema la fel, dar din alte motive... Afară e aproape întuneric, deşi e
ora 10 dimineaţă. Dintre toţi, doar un Adrian merge la meci, ceilalţi, plus Norocel, care nu-i
pasionat, n-au mai prins bilet. Am emoţii mari, am şi bilet. În cameră intră o colegă, mare
fană a Craiovei, cu prietenul ei, care e, culmea!, dinamovist. Ea e în fustă mini extrem de
scurtă, din doi paşi e în mijocul camerei, apoi în mijlocul patului de la geam. Al ei are un fular
de pictor nefericit în jurul gâtului şi rămâne în picioare. Ea îşi întinde picioarele, frumoase, pe
pătură şi, o clipă, toţi întoarcem capul. Se vede! Şi ea ştie că se văd şi încrucişează târziu şi
lasciv picioarele. Şi ce dacă se văd?, pare a spune, mai bine ziceţi, nu mai aveţi un bilet? Nu,
n-avem şi deja e târziu, plecăm... OK, spune fata, iubi, eu intru, dar poate-ţi găsim şi ţie acolo
vreun bilet, la stadion, asta e...
Ieşim toţi patru din cameră: eu, Adi de la Matematică, fata şi prietenul ei,
renascentistul, cu fularul. Are fata, are fularul, dar n-are bilet. Ceea ce e foarte rău, măcar
pentru ziua aia! În curtea căminului, totul se întunecă: sute, mii de oameni curg spre biserica
Madona Dudu şi spre stadion. De pe vremea Maximei, de vreo 5 ani, Craiova nu mai
reprezentase decât un adversar minor pentru Dinamo, rivalul etern, urât şi blestemat de
fiecare pui de oltean încă de la naştere... A venit însă Cârţu antrenor şi din toamna asta ne

batem iar cu toţi! Suntem pe 3, cu 15 puncte în 10 etape, Dinamo e prima cu 10 victorii din
10, Steaua e pe 2, a jucat finala Cupei Campionilor Europeni cu Milan, dar cu două luni în
urmă Dinamo a bătut-o, în Ghencea chiar, cu 3-0!
Dinamo tocmai se calificase, acum patru zile, în sferturile de finală ale Cupei Cupelor,
după 2-0 la Atena şi 6-1 la Bucureşti cu Panathinaikos. Mircea Lucescu reuşise, în sfârşit, să
construiască marea echipă a Europei la care lucra de mai bine de 3 ani. Cu Stelea în poartă,
Mihăescu, Andone, Rednic şi Klein în apărare, Sabău – dreapta, Lupescu şi Mateuţ centrali,
Lupu pe stânga, iar în atac Vaişcovici şi Răducioiu. (De altfel, asta e şi formula din acea
după-amiază de la Craiova.)
...Ajungem la stadion, eu cu Adi reuşim şi intrăm. Mai sunt două ore şi jumătate până
la meci. Găsim greu loc. Stadionul stă să pleznească, sunt peste 50.000 de oameni, strânşi
unul în altul, cu priviri rele, crunte, de răzbunare, dar şi de teamă... Dinamo spulberase
Steaua şi pe toate celelalte din campionat, marcase 37 de goluri şi primise 3 în 10 etape...
Craiova e toată pe umerii lui Gică Popescu, care are şi banderola pe mâna stângă, la 22 de
ani. Poate şi Badea să încerce ceva, dar...
...Mai sunt două ore. E ceaţă, e frig, e urât. Lumea e îmbrăcată sărac, în oraş e
foamete, în case e ca afară. Din când în când, jos, lângă gard, Barză, şeful galeriei dă câte
un semnal de atac. Lumea însă nu e convinsă de nimic. E o ură teribilă în toţi, pentru toată
viaţa lor de olteni amărâţi.
Şi atunci se întâmplă! Nea Costică Popescu anunţă că echipele de tineret vor intra pe
teren pentru meciul lor. Intră Craiova, în alb, şi stadionul se mişcă. Nu la maxim, dar e
impresionant... apoi în gura tunelului apar dinamoviştii... nu se vede clar cine, ce... dar nu-s
ai noştri. Un infinit cor de fluierături şi strigăte îi împinge pe toţi înapoi! Nimeni nu mai iese
de-acolo! Puştii lui Ţâcă Zamfir, între care Cristescu, Papa, Călin salută încolonaţi şi se
retrag şi ei... (A doua zi, în „Sportul”, cronicarul partidei, Stelian Trandafirescu, cu care
aveam să împart un birou peste 4-5 ani, scrie aşa: „La speranţe: nu s-a jucat – echipa
oaspete sosind târziu la stadion!” În realitate, puştanii dinamovişti ori n-au avut curaj să intre,
ori, am auzit şi varianta asta, n-au fost lăsaţi să intre pe teren ca să nu incite şi mai mult
oamenii!)
Cert e că publicul nu înţelege şi huiduie. Mai trece o oră. Nimeni nu se mai poate
mişca. Nici la ţâşnitoarele de apă, nici nicăieri. E tot mai frig, ceaţa e tot mai jos... Suntem
50.000 de oameni cu cuţitele în dinţi şi în suflet. Ies ai noştri. Gică Popescu, Săndoi, Boldici,
Badea, Mănăilă, în geci de piele, în blugi, în hanorace ca Gigi Ciurea... Stadionul irumpe!
Simt însă că nu e totul. Simt bine. Ies şi ai lor, trenciuri elegante, costume clasice, Vasile
Ianul, în negru cu cravată roşie, Andone, încercând gazonul să-i cunoască rezistenţa, Lupu,
Rednic, Lupescu, Mircea Lucescu, cu cordonul strâns la balonzaid, uite-l cu părul creţ şi

zâmbind amar... Publicul mârâie, huiduie, strigă! Se întorc la cabine să se echipeze. În
câteva minute, o jumătate de oră, ies. Întâi Craiova, cu Gică în frunte... apoi Dinamo...
Oamenii nu mai pot fi ţinuţi, miliţienii strâng rândurile, sutele de şiruri se agită, strigătele sunt
înfiorătoare... Ies şi arbitrii. mai sunt 5 minute. Crainicul anunţă echipele, cu numărul 9,
Gicăăă Poooopescuuuu! Dinamoviştii nu se aud.
Începe. Iar ceea ce se petrece după primul fluier al lui Ştreng e imposibil de descris.
Dinamo se instalează la cârmă, Cârţu îi retrage pe ai noştri. Şi Dinamo începe pasul unu:
Lupu către Lupescu. Apoi, ca într-un dans, Mateuţ, Rednic, Sabău, înapoi la Andone, iar
Lupu... Oamenii, cei 50.000 tac. Cârţu e cu mâna la gură. Lucescu e aproape o statuie.
Ciurea, Badea şi Pigulea încearcă o recuperare. Eşuează. Iar atunci se petrece ceva ce n-
am trăit niciodată, nicăieri. „Centralul” se zguduie din temelii, ca un răspuns la uluitorul joc de
pase al băieţilor lui Lucescu. Badea recuperează prima minge, o întoarce prudent lui Gică
Popescu şi acesta preia, trece de Răducioiu, lansat în presing, de Lupescu, apoi de Rednic,
care faultează. În clipa aia, universul se dezintegrează. Stadionul efectiv urlă bestial. „Ştiin-
ţa! Ştiin-ţa!! Ştiin-ţa!!!” În peluză explodează patru petarde. Nu mai e ceaţă, dar e fum, gros,
galben-negru. „Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!” E ca o barieră de netrecut spre poarta lui Boldici. „Ştiin-ţa!!
Ştiin-ţa!” Curând, nu se mai percepe, din cauza isteriei, decât perechea de vocale „iiiii-aaa!!!”
urlate!
...Şi fault. Şi pas. Şi fault. Săndoi îl seceră pe Răducioiu, Lucescu intră în teren. Intră
şi Cârţu. „Ştreng era leoarcă de transpiraţie. Urla şi el la mine, Sorine, nu mai loviţi! Dau
roşu!! Ia dă, îi zic, ia să văd! Ce cauţi în teren?, zice. Da’ Lucescu ce caută?, zic şi eu.” În
studioul de la Digi, Sorin zâmbeşte şi se încruntă. „Aşa a fost. Gică Popescu a ieşit apoi, prin
minutul 24, cu ea la picior, i-a pasat lui Bica, Dănuţ a jucat în stânga, în spatele lui Sabău,
Adrian Popescu a preluat, cursă de 30 de metri, centrare pe jos şi Ciurea, din cădere, i-a luat
faţa lui Klein, a intrat cu totul în poartă, gol! Asta a fost!”
Simplu, nu? Ştreng a prelungit meciul 8 minute, dar Gică Popescu a fost imperial.
Ciurea a mai prins o bombă, dar Stelea a boxat incredibil!
Peste ani, şi Popescu, într-un taxi, la Madrid, avea să rememoreze scena, la telefon,
chiar cu Stelea! Eram acolo, aşa că ştiu. A fost meciul oamenilor însă. Acum, după 22 de ani,
încă aud strigătul lor disperat, superb, uluitor, crunt: „Ştiinţa! Ştiinţa!” „Prudenţă, multă
prudenţă”, scria Stelian Trandafirescu în „Sportul”, a doua zi, din partea băieţilor lui Cârţu. Îi
zic. Zâmbeşte. „La sfârşit, i-am zis lui Lucescu, profesore, văd că nu mai fluieră ăsta, speră
să egalaţi... Opreşte un pic, să le dau apă la ai mei şi mai jucăm unul de la început.”
A fost 5 noiembrie 1989. Oamenii s-au dus cu greu acasă. 19 ani mai târziu, în exact
acea dată, tatăl meu, care a fost cel mai mare suflet de lângă acea echipă, a murit. Peste alţi
doi ani, în exact acea dată, Adrian Păunescu a murit. Între timp, aproape pe furiş, a murit şi

Craiova. Strigătul acelei zile, din ’89, ar putea însă s-o învie vreodată. De fapt, cred că aşa va
şi fi! Eu încă îl aud: Ştiin-ţa! Ştiin-ţa!
A fost, într-adevăr, într-o duminică.

craiova 1