Craiova, 5 noiembrie 1989

A fost într-o duminică. Dintre sutele de meciuri ale Craiovei pe care le-am văzut în
aproape 40 de ani, acela, din duminica aceea, a rămas primul. În sufletul meu, în amintirea
mea, în ideea, pe care nu am pierdut-o niciodată, că echipa mea, cu numele ÅŸi culorile ei, e
mai mult decât orice. E supremă.
Paradoxul sau vârsta, tupeul destinului, toate fac ca niciun meci al Craiovei Maxima,
ce ciudat, nu?, să nu reuşească să doboare ziua aceea. De ani şi ani, mulţi ani, adorm
recitând în gând, ca pe o rugăciune, formula celei mai bune echipe din istoria fotbalului,
Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Donose, Balaci, Crişan, Cămătaru,
CârÅ£u. Irimescu, Georgău, Beldeanu. Åži Boldici.
Åži totuÅŸi, duminica aceea a fost fără ei în teren. Anii trecuseră, ceva se rupsese ÅŸi nu
mai erau acolo. Negrilă jucase în etapa aceea, alături de Bîcu, pentru Jiul ÅŸi bătuseră Petrolul
cu 4-0. Negoro avea 35 de ani. Lung şi Ungureanu băteau cu Steaua lor la Bacău şi jucaseră
cu ÅŸase luni în urmă finala Cupei Campionilor, cu AC Milan. Balaci antrena Drobeta, în B,
Å¢icleanu era la Sportul, Cami era în Belgia, la Charleroi, îl lăsase Dinamo să plece, Geolgău
juca pentru FC Argeş, Beldeanu se lăsase, ca şi Donose, Ştefănescu, căpitanul, antrena la
BraÅŸov, Tilihoi pe la BocÅŸa, CriÅŸan nu mai juca nici el, iar CârÅ£u... ei bine, CârÅ£u era! El ÅŸi
Irimescu erau antrenorii echipei atunci ÅŸi uite că minÅ£eam, Boldici recâÅŸtigase în sfârÅŸit postul
de titular, la 32 de ani, ÅŸi era în poartă. Trei din Maxima, era ceva!
Nu ÅŸtiu cum pot să spun că ziua aceea a câÅŸtigat, în amintirea mea, toată puterea de
seducÅ£ie, dar aÅŸa se întâmplă. Cum spuneam, vârsta, aveam 22 de ani, eram student, nu mai
aveam 12 ani, ca atunci când eliminam pe Leeds United. Paradoxul? Destinul. Să fiu însă
sincer până la capăt. Nu meciul a rămas perfect păstrat în amintire, cât atmosfera, cum n-a
mai fost vreodată ca în acea zi. Dovadă că am nevoie ÅŸi de caseta ÅŸi cronica din „Sportul” de
a doua zi, dar ÅŸi de mine însumi, cel de atunci.
...Trec, iată, 22 de ani. Sunt în studio la Digi Sport, e sâmbătă seară, aÅŸteptăm să
înceapă meciul, e tot Dinamo (nu? ca atunci...) ÅŸi tot în Oltenia, dar la Târgu Jiu. Craiova nu
mai există. Sau există? Lângă mine, cufundat într-un fotoliu, e Sorin CârÅ£u; de azi e
colaboratorul permanent al „Fanatik”-ului. Vom face aÅŸadar show împreună în emisiunea lui
Horia! ZâmbeÅŸte larg, ne îmbrăţişăm, ÅŸi eu ÅŸi Horia îi admirăm cămaÅŸa, e impecabil ca
întotdeauna, Horia îi aruncă peste masă, sigur pe el: „Versace?” „Nu, vine răspunsul,
Armani!” „Mă scuzi!” „Nu face nimic. Åži cureaua e tot Armani, am luat-o când am fost la
Roma, în Champions League, cu CFR-ul...” Zâmbete. Mă aÅŸez în fotoliul alăturat, în trei
minute uităm de ce vedem, suntem amândoi la Craiova, el la marginea terenului, într-un
costum impecabil, nu, nu era Armani, n-avea cum să fie, suntem pe 5 noiembrie 1989, el nu

e cu părul complet alb, ca azi, eu sunt unul din cei 50.000 care au avut norocul să fie în
tribune, se dădea un ceas pe un bilet, dar nimeni nu voia ceasul...
Sorin surâde. „Arbitra Åžtreng, din Oradea era. I-am zis, vezi ce-i aici? Mă, băiatule, tu
vezi ce-i aici?! Sunt 50.000 de oameni! Gata, s-a dus cu ăştia, cu Dinamo, cu Steaua, vine
vremea Craiovei iar! Ai grijă cum faci să scapi de-aici!”
Sorin nu era încă Sorinaccio, nu avea toate televizoarele din casă date pe posturi
italieneÅŸti, era, ca noi toÅ£i, pe TVR ÅŸi pe sârbi, dar echipa o pregătise pentru un catenaccio
total, dur, aspru, calculat la ultima pasă. „Le-am zis în vestiar: luaÅ£i-i tare, daÅ£i în ei la început,
dracu’ are curaj să ne dea vreun roÅŸu în primele minute, 10-15 aÅŸa... apoi jucăm 10-10! Zece
la zece! Bica la Mateo om la om ÅŸi dacă iese de pe teren ÅŸi se urcă în autocar, DănuÅ£e, te
duci după el... MateuÅ£ era Gheata de Aur a Europei anul ăla... În spate, Gică Popescu –
libero, Săndoi ÅŸi Zamfir – stoperi, Mănăilă în dreapta, Adrian Popescu – stânga. La mijloc
Ciurea, Olaru în centru, Badea pe stânga, în faţă Adi Pigulea, unul singur mi-ajunge... Bica la
MateuÅ£, cum îÅ£i zic. Åži când am jucat cu Steaua la fel l-am pus, la Hagi, om la om...” Apoi a
urmat pregătirea, în lungi ÅŸi grele minute, a copiilor de mingi. „E 0-0, vă fac eu semn dacă
daÅ£i mingea înapoi. Conduc ei, o aruncaÅ£i imediat în teren, avem nevoie de timp... Mă, băgaÅ£i
la cap: conducem noi, nicio minge pe teren, o mâncaÅ£i, o pasaÅ£i, o înghiÅ£iÅ£i pe bucăţi! Niciuna
nu se întoarce pe teren, cu orice preÅ£!”
...Rew, rew, rew, cum se spune. E 5 noiembrie 1989, sunt în cămin la Agronomie. Pe
toÅ£i colegii mei de cameră, studenÅ£i la Matematică, îi cheamă Adrian. Pe fiul meu, când se va
naÅŸte, peste 5 ani, îl va chema la fel, dar din alte motive... Afară e aproape întuneric, deÅŸi e
ora 10 dimineaţă. Dintre toţi, doar un Adrian merge la meci, ceilalţi, plus Norocel, care nu-i
pasionat, n-au mai prins bilet. Am emoÅ£ii mari, am ÅŸi bilet. În cameră intră o colegă, mare
fană a Craiovei, cu prietenul ei, care e, culmea!, dinamovist. Ea e în fustă mini extrem de
scurtă, din doi paÅŸi e în mijocul camerei, apoi în mijlocul patului de la geam. Al ei are un fular
de pictor nefericit în jurul gâtului ÅŸi rămâne în picioare. Ea îÅŸi întinde picioarele, frumoase, pe
pătură ÅŸi, o clipă, toÅ£i întoarcem capul. Se vede! Åži ea ÅŸtie că se văd ÅŸi încruciÅŸează târziu ÅŸi
lasciv picioarele. Şi ce dacă se văd?, pare a spune, mai bine ziceţi, nu mai aveţi un bilet? Nu,
n-avem ÅŸi deja e târziu, plecăm... OK, spune fata, iubi, eu intru, dar poate-Å£i găsim ÅŸi Å£ie acolo
vreun bilet, la stadion, asta e...
Ieşim toţi patru din cameră: eu, Adi de la Matematică, fata şi prietenul ei,
renascentistul, cu fularul. Are fata, are fularul, dar n-are bilet. Ceea ce e foarte rău, măcar
pentru ziua aia! În curtea căminului, totul se întunecă: sute, mii de oameni curg spre biserica
Madona Dudu ÅŸi spre stadion. De pe vremea Maximei, de vreo 5 ani, Craiova nu mai
reprezentase decât un adversar minor pentru Dinamo, rivalul etern, urât ÅŸi blestemat de
fiecare pui de oltean încă de la naÅŸtere... A venit însă CârÅ£u antrenor ÅŸi din toamna asta ne

batem iar cu toÅ£i! Suntem pe 3, cu 15 puncte în 10 etape, Dinamo e prima cu 10 victorii din
10, Steaua e pe 2, a jucat finala Cupei Campionilor Europeni cu Milan, dar cu două luni în
urmă Dinamo a bătut-o, în Ghencea chiar, cu 3-0!
Dinamo tocmai se calificase, acum patru zile, în sferturile de finală ale Cupei Cupelor,
după 2-0 la Atena ÅŸi 6-1 la BucureÅŸti cu Panathinaikos. Mircea Lucescu reuÅŸise, în sfârÅŸit, să
construiască marea echipă a Europei la care lucra de mai bine de 3 ani. Cu Stelea în poartă,
Mihăescu, Andone, Rednic ÅŸi Klein în apărare, Sabău – dreapta, Lupescu ÅŸi MateuÅ£ centrali,
Lupu pe stânga, iar în atac VaiÅŸcovici ÅŸi Răducioiu. (De altfel, asta e ÅŸi formula din acea
după-amiază de la Craiova.)
...Ajungem la stadion, eu cu Adi reuÅŸim ÅŸi intrăm. Mai sunt două ore ÅŸi jumătate până
la meci. Găsim greu loc. Stadionul stă să pleznească, sunt peste 50.000 de oameni, strânÅŸi
unul în altul, cu priviri rele, crunte, de răzbunare, dar ÅŸi de teamă... Dinamo spulberase
Steaua ÅŸi pe toate celelalte din campionat, marcase 37 de goluri ÅŸi primise 3 în 10 etape...
Craiova e toată pe umerii lui Gică Popescu, care are ÅŸi banderola pe mâna stângă, la 22 de
ani. Poate ÅŸi Badea să încerce ceva, dar...
...Mai sunt două ore. E ceaţă, e frig, e urât. Lumea e îmbrăcată sărac, în oraÅŸ e
foamete, în case e ca afară. Din când în când, jos, lângă gard, Barză, ÅŸeful galeriei dă câte
un semnal de atac. Lumea însă nu e convinsă de nimic. E o ură teribilă în toÅ£i, pentru toată
viaÅ£a lor de olteni amărâÅ£i.
Åži atunci se întâmplă! Nea Costică Popescu anunţă că echipele de tineret vor intra pe
teren pentru meciul lor. Intră Craiova, în alb, ÅŸi stadionul se miÅŸcă. Nu la maxim, dar e
impresionant... apoi în gura tunelului apar dinamoviÅŸtii... nu se vede clar cine, ce... dar nu-s
ai noÅŸtri. Un infinit cor de fluierături ÅŸi strigăte îi împinge pe toÅ£i înapoi! Nimeni nu mai iese
de-acolo! PuÅŸtii lui Å¢âcă Zamfir, între care Cristescu, Papa, Călin salută încolonaÅ£i ÅŸi se
retrag ÅŸi ei... (A doua zi, în „Sportul”, cronicarul partidei, Stelian Trandafirescu, cu care
aveam să împart un birou peste 4-5 ani, scrie aÅŸa: „La speranÅ£e: nu s-a jucat – echipa
oaspete sosind târziu la stadion!” În realitate, puÅŸtanii dinamoviÅŸti ori n-au avut curaj să intre,
ori, am auzit şi varianta asta, n-au fost lăsaţi să intre pe teren ca să nu incite şi mai mult
oamenii!)
Cert e că publicul nu înÅ£elege ÅŸi huiduie. Mai trece o oră. Nimeni nu se mai poate
miÅŸca. Nici la Å£âÅŸnitoarele de apă, nici nicăieri. E tot mai frig, ceaÅ£a e tot mai jos... Suntem
50.000 de oameni cu cuÅ£itele în dinÅ£i ÅŸi în suflet. Ies ai noÅŸtri. Gică Popescu, Săndoi, Boldici,
Badea, Mănăilă, în geci de piele, în blugi, în hanorace ca Gigi Ciurea... Stadionul irumpe!
Simt însă că nu e totul. Simt bine. Ies ÅŸi ai lor, trenciuri elegante, costume clasice, Vasile
Ianul, în negru cu cravată roÅŸie, Andone, încercând gazonul să-i cunoască rezistenÅ£a, Lupu,
Rednic, Lupescu, Mircea Lucescu, cu cordonul strâns la balonzaid, uite-l cu părul creÅ£ ÅŸi

zâmbind amar... Publicul mârâie, huiduie, strigă! Se întorc la cabine să se echipeze. În
câteva minute, o jumătate de oră, ies. Întâi Craiova, cu Gică în frunte... apoi Dinamo...
Oamenii nu mai pot fi Å£inuÅ£i, miliÅ£ienii strâng rândurile, sutele de ÅŸiruri se agită, strigătele sunt
înfiorătoare... Ies ÅŸi arbitrii. mai sunt 5 minute. Crainicul anunţă echipele, cu numărul 9,
Gicăăă Poooopescuuuu! Dinamoviştii nu se aud.
Începe. Iar ceea ce se petrece după primul fluier al lui Åžtreng e imposibil de descris.
Dinamo se instalează la cârmă, CârÅ£u îi retrage pe ai noÅŸtri. Åži Dinamo începe pasul unu:
Lupu către Lupescu. Apoi, ca într-un dans, MateuÅ£, Rednic, Sabău, înapoi la Andone, iar
Lupu... Oamenii, cei 50.000 tac. CârÅ£u e cu mâna la gură. Lucescu e aproape o statuie.
Ciurea, Badea ÅŸi Pigulea încearcă o recuperare. EÅŸuează. Iar atunci se petrece ceva ce n-
am trăit niciodată, nicăieri. „Centralul” se zguduie din temelii, ca un răspuns la uluitorul joc de
pase al băieÅ£ilor lui Lucescu. Badea recuperează prima minge, o întoarce prudent lui Gică
Popescu ÅŸi acesta preia, trece de Răducioiu, lansat în presing, de Lupescu, apoi de Rednic,
care faultează. În clipa aia, universul se dezintegrează. Stadionul efectiv urlă bestial. „Åžtiin-
Å£a! Åžtiin-Å£a!! Åžtiin-Å£a!!!” În peluză explodează patru petarde. Nu mai e ceaţă, dar e fum, gros,
galben-negru. „Åžtiin-Å£a! Åžtiin-Å£a!” E ca o barieră de netrecut spre poarta lui Boldici. „Åžtiin-Å£a!!
Åžtiin-Å£a!” Curând, nu se mai percepe, din cauza isteriei, decât perechea de vocale „iiiii-aaa!!!”
urlate!
...Åži fault. Åži pas. Åži fault. Săndoi îl seceră pe Răducioiu, Lucescu intră în teren. Intră
ÅŸi CârÅ£u. „Åžtreng era leoarcă de transpiraÅ£ie. Urla ÅŸi el la mine, Sorine, nu mai loviÅ£i! Dau
roÅŸu!! Ia dă, îi zic, ia să văd! Ce cauÅ£i în teren?, zice. Da’ Lucescu ce caută?, zic ÅŸi eu.” În
studioul de la Digi, Sorin zâmbeÅŸte ÅŸi se încruntă. „AÅŸa a fost. Gică Popescu a ieÅŸit apoi, prin
minutul 24, cu ea la picior, i-a pasat lui Bica, DănuÅ£ a jucat în stânga, în spatele lui Sabău,
Adrian Popescu a preluat, cursă de 30 de metri, centrare pe jos şi Ciurea, din cădere, i-a luat
faÅ£a lui Klein, a intrat cu totul în poartă, gol! Asta a fost!”
Simplu, nu? Ştreng a prelungit meciul 8 minute, dar Gică Popescu a fost imperial.
Ciurea a mai prins o bombă, dar Stelea a boxat incredibil!
Peste ani, ÅŸi Popescu, într-un taxi, la Madrid, avea să rememoreze scena, la telefon,
chiar cu Stelea! Eram acolo, aÅŸa că ÅŸtiu. A fost meciul oamenilor însă. Acum, după 22 de ani,
încă aud strigătul lor disperat, superb, uluitor, crunt: „ÅžtiinÅ£a! ÅžtiinÅ£a!” „Prudenţă, multă
prudenţă”, scria Stelian Trandafirescu în „Sportul”, a doua zi, din partea băieÅ£ilor lui CârÅ£u. Îi
zic. ZâmbeÅŸte. „La sfârÅŸit, i-am zis lui Lucescu, profesore, văd că nu mai fluieră ăsta, speră
să egalaÅ£i... OpreÅŸte un pic, să le dau apă la ai mei ÅŸi mai jucăm unul de la început.”
A fost 5 noiembrie 1989. Oamenii s-au dus cu greu acasă. 19 ani mai târziu, în exact
acea dată, tatăl meu, care a fost cel mai mare suflet de lângă acea echipă, a murit. Peste alÅ£i
doi ani, în exact acea dată, Adrian Păunescu a murit. Între timp, aproape pe furiÅŸ, a murit ÅŸi

Craiova. Strigătul acelei zile, din ’89, ar putea însă s-o învie vreodată. De fapt, cred că aÅŸa va
ÅŸi fi! Eu încă îl aud: Åžtiin-Å£a! Åžtiin-Å£a!
A fost, într-adevăr, într-o duminică.