Cândva, într-o carte frumoasă, Ion Ţiriac i-a mărturisit lui nea Vanea Chirilă ceea ce declarase întotdeauna în faţa reporterilor occidentali atunci când era întrebat care îi este cea mai bună lovitură. Serviciul? Voleul? Returul? Nu, niciuna dintre acestea, nea Vanea. Întotdeauna le-am spus, zicea Ţiriac, că a mai bună lovitură a mea sunt picioarele. My best shot are my legs.
Aşa m-am gândit întotdeauna, şi abia acum îmi dau seama, la căpitanul meu, la căpitanul nostru, Costică Ştefănescu. Cea mai bună lovitură a lui nu era pasa, mai frumoasă decât a lui Beckenbauer, nici plasamentul, mai eficient decât cel al lui Franco Baresi, nici tehnica, mai spumoasă decât cea a lui Pirlo, ci banderola de pe braţul stâng. Cea mai bună lovitură a lui Costică Ştefănescu, libero-ul perfect, era banderola. De căpitan al Craiovei, de căpitan al naţionalei, de căpitan al nostru, cei cărora ne pasă, cei care l-am iubit, mai mult decât pe oricine, oricând, pentru totdeauna.
Pe 26 martie, Costică Ştefănescu ar fi împlinit 72 de ani, dar el a murit pe 20 august 2013 şi numărătoarea anilor lui şi a banderolelor noastre s-a oprit atunci. Îl văd intrând în teren în fruntea tuturor, îl văd reprezentându-ne pe toţi, ca un unic deţinător de cuvânt în faţa celor care se împotriveau Craiovei, în faţa celor care iubeau Craiova în aceeaşi măsură. El era căpitanul, căpitanul prin excelenţă, el era cel mai iubit dintre ai noştri, pentru că era primul, pentru că era unicat, pentru că era mai frumos ca Jean Marais, cum îmi spunea mama câteodată, îndrăgostită de el, ca noi toţi, care îl aveam în datele de identificare genetice. Costică Ştefănescu a fost definiţia Craiovei Maxima în dicţionarul etern al existenţei noastre. El i-a dat clasă, toţi ceilalţi au venit cu talentul. El nu era doar libero-ul desăvârşit, el era libertatea unei echipe mai rebele decât gaşca lui Che Guevara. Şi totuşi, tocmai pentru că îl iubeam până la cer, nu îndrăzneam să-i spunem altfel decât Ministrul Apărării. Acum îl iubim pe ministrul nostru şi dincolo de cer… În fond, şi acolo totul e alb-albastru. Şi dacă te uiţi atent şi-ţi stăpâneşti lacrimile, poţi să vezi, în zilele când Craiovei îi e bine, o banderolă strânsă pe un braţ stâng…
Nu m-aş fi întors niciodată pe urmele acelor amintiri dacă n-ar fi murit Costică Ştefănescu şi nu m-ar fi obligat să mint cum că bărbaţii nu plâng niciodată.
Uite că mai plâng. Într-o noapte, la radio, am citit un text despre Craiova mea şi n-am plâns. Am citit „Craiova, roagă-te!” fără să ştiu că, în regie, Cristi solicitase şi reuşise să obţină un telefon departe, tocmai în Arabia Saudită. Când am terminat, abia şoptind, ca într-o biserică, „Craiova, roagă-te… Mai bine să ne rugăm împreună”, chiar am avut pentru o clipă, o jumătate de clipă, senzaţia că în jurul meu s-a întâmplat ceva, nu sunt doar câteva cabluri, fibre optice, ştechere, zecile de monitoare pe care urmărim meciurile, că mai e ceva acolo, care-mi scapă, sau cineva care…
Cineva era. De câteva minute aştepta la telefon Ilie Balaci, de acolo, din Arabia, plângând încet, ca pe o piatră albă, grea, prăbuşită peste Căpitan… „Ilie… Ilie, o seară… bună… cum altfel… ce să… spunem… acum… Ilie, eşti în direct…” Şi în clipa aceea Ilie n-a mai rezistat şi a izbucnit într-un plâns lung, sfâşietor şi, de la mii de kilometri distanţă, am simţit că spaţiile s-au topit şi că Balaci a intrat acolo, în studio, lângă noi. Cristi a tăcut şi am tăcut şi eu. Cu greu, Ilie şi-a recăpătat glasul şi şi-a adus aminte de ei, de Căpitanul lor, de povestea banderolei care a trecut de pe mâna lui Oblemenco pe a lui, apoi cum, pe vremea lui Teaşcă, înaintea semifinalei de Cupă din ’76, cu CSU (alt CSU!) Galaţi, când Ilie îşi programase nunta, Teaşcă i-a luat banderola. „Teaşcă, Dumnezeu să-l ierte şi pe el, parcă înnebunise în vara aia… Îmi programasem nunta cu Dana din iarnă, pe 27 iunie, sâmbătă, bineînţeles. De unde să ştiu că în ziua aia vor fi semifinalele? Le-am spus celor de la club să devanseze meciul cu o zi, dar nu se mai putea… Cu patru zile în urmă doar ce fuseseră sferturile, pe 23 iunie, într-o marţi, trecuserăm greu de Sportul Studenţesc, la Piteşti, cu 2-1… Mircea Sandu ne chinuise un pic… Nu ştiu de ce înghesuiseră meciurile de cupă în vara de-atunci.” Aşa e. Ca întotdeauna, Ilie îşi aduce aminte fără greş. Craiova, antrenată de Titi Teaşcă eliminase, cu o săptămână în urmă, UTA Arad, la Timişoara, cu 3-2 după prelungiri, pe 16 iunie… A venit apoi Sportul, în sferturi, la Piteşti, cum zicea, şi semifinala cu CSU Galaţi, stabilită chiar în ziua nunţii. „Normal că m-am dus la nunta mea, doar nu era s-o las pe Dana singură cu invitaţii… Fără mine, Craiova a pierdut semifinala cu gălăţenii, 0-1, deşi aia era o echipă de B. Mă rog, cu un an înainte pierduserăm prima finală din istorie, acum ratam intrarea în finală, mai ales că se anunţa una uşoară, nu ca aia din ’75, cu Rapid, pare-mi-se că atunci Vâlcea a jucat cu Galaţiul.” Aici Ilie se înşală niţel, Steaua jucase şi câştigase cu Galaţiul finala Cupei din ’76. Şi da, Vâlcea lui Mitică Dragomir luase trofeul, 3-0, în 1973, cu un Donose senzaţional la mijlocul terenului…
… Ne întoarcem în ’76, la semifinala cu CSU. Sau la nuntă. „După semifinală, Teaşcă mi-a luat banderola, cică m-am dat absent… Las’ că nu dai tu, nea Titi, banderola cui vrei… L-am propus pe Costică băieţilor, am vorbit în vestiar şi Ştefănescu a primit banderola. Era chiar mai bine aşa, eu aveam 19 ani, el avea 25…” Ilie stă să plângă, iar. Cu o zi înainte intraserăm în direct cu Aurică Ţicleanu şi „Chiose” îmi spusese la fel: „Ilie sărea la gâtul tuturor, bătea cu pumnul în masă, aşa, la 19 ani… Costică era mai diplomat, obţinea mai multe pentru toţi…”
Ilie se opreşte o clipă. Şi-a revenit, e tot cel dintotdeauna. „O viaţă am jucat lângă Costică… ce să mai spun, meciul de pe Wembley, că ai amintit de el, te-am auzit, îmi zice, când citeai…
Încheiem. Târziu în noapte, e gata şi emisiunea, mergem spre casă. Adorm greu, mă ridic din pat, caut prin caiete vechi… Ştefănescu a debutat la naţională… când? Nu, meciurile de pe Wembley au venit mai târziu… A debutat în Maroc, acolo unde a murit Oblemenco, aproape 20 de ani mai târziu. Celălalt căpitan. Deci, la Rabat, pe 14 august 1977, într-un amical, 1-3 cu Cehoslovacia, echipa căreia, în noiembrie 1983, la Bratislava, îi rezistase, căpitan al naţionalei fiind, 1-1, golul lui Geolgău şi ne calificase la Euro ’84.
14 august 1977, Rabat. A intrat în minutul 70, în locul lui Sameş. În ’73 venea la Craiova, tot la schimb cu Sameş, de la Steaua… Cum toate se leagă undeva, Ilie, nu crezi? E noapte, Ilie, hai să-ţi spun „naţionala” de atunci, ce zici? Moraru (Steaua) – Cheran (Dinamo), Sătmăreanu II (Dinamo), Sameş (Steaua), Vigu (Steaua) – Dumitru (Steaua), Bölöni (ASA Târgu-Mureş), Iordănescu (Steaua) – Zoli Crişan (U Craiova), Dudu (Dinamo), Costică Zamfir (Steaua). Antrenor era Pişti Covaci, ne pregăteam de Mondialul din Argentina, din ’78, în toamnă avea să ne bată Spania la Madrid, 0-2, dar şi mai rău Iugoslavia, la Bucureşti, cu 6-4 şi adio Mondial!
Dar atunci, în Maroc, în vara aceea, cu cehoslovacii, Costică şi cu tine aţi fost rezerve, nu vă prea iubea Covaci. Tu, Ilie, ai intrat în minutul 65, în locul lui Zoli, singurul titular dintre voi, oltenii.
…E aproape dimineaţă. Alt caiet. Meciul de pe Wembley, pentru următorul Mondial, cel din Spania, ’82… Îl găsesc. Iată-l. 29 aprilie 1981, 70.000 de spectatori (în toamna lui ’80 îi bătuserăm cu 2-1 la Bucureşti, tot cu Ştefănescu căpitan, desigur, ca şi acum, adică atunci, la Londra). Pe Wembley, Valentin Stănescu, cu care luaserăţi titlul în 1980, a mers tot pe o combinată Craiova – Steaua, amândoi eraţi titulari, Ilie, în octombrie, acasă, când îi bătuserăm, tu nu jucaseşi… Deci Iordache (Steaua) – Negrilă (Craiova), Sameş (Steaua), Ştefănescu (Craiova), Munteanu II (Sportul) – Tudorel Stoica (Steaua), Beldeanu (Craiova), Iordănescu (Steaua), Balaci (Craiova) – Crişan (Craiova), Cămătaru (Craiova). În toamnă, Ţicleanu şi Marcel Răducanu fuseseră titulari, Liţă Dumitru rezervă, intrase 20 de minute… Tu şi Tudorel Stoica nu jucaserăţi în victoria aia cu Anglia, Ilie… Dar acum, pe Wembley, cu căpitanul vostru în faţă, intraţi în arena cu cele două turnuri, ca-n poveste.
Am rezistat. Am făcut 0-0. Iordache, în poartă, Sameş şi Ştefănescu, în apărare au fost adevăratele turnuri în noaptea aia. Mondialul din Spania era tot mai aproape. Şi ar fi fost şi mai aproape dacă Aldinger, un arbitru din R.F.G., ar fi dat golul tău valabil, cum şi fusese. La lovitura ta de cap. Aveam 14 ani atunci, ce bine îmi aduc aminte meciul! Şi vocea lui Ţopescu. „Aici Londra, Wembley, legătura acasă…” Într-o altă noapte, în Kuweit, mi-ai povestit cum a fost şi am pus în filmul tău totul. „Negoro a centrat lung, de pe dreapta, spuneai, Cami a vrut să sară, i-am strigat <<las-o, Cami!>>, eram amândoi pe linia <<lui 16>>, am dat cu capul, boltă, îl văzusem pe Shilton ieşit un pic, s-a uitat după minge, s-a întors spre poartă, dar s-a dezechilibrat cu ochii pe minge şi uite, Shilton cade pe spate, scoate mingea de dincolo de linia porţii…”
Ştiu, Ilie, acum mă uit la film, iar. Era minutul 34, atunci, pe Wembley. A doua zi ai luat ziarele şi ai văzut fotografia cu Shilton, portarul trupei lui Ron Greenwood, avea pe spate dunga albă cu var care i se imprimase jos, când se întinsese după minge, dincolo de linia porţii. Fusese gol, într-adevăr. Şi Costică ţi-a spus mai târziu că golul acela v-ar fi dus la Mondiale pe toţi, poate pentru prima şi ultima dată. V-ar fi dus!
… E dimineaţă. Nu-l mai aud pe Ilie plângând. Căpitanul lui nu mai e. Caietul s-a închis. Am oprit filmul şi DVD-ul cu „Replay”-ul pe care l-am făcut în 2010. Undeva, noaptea trecută, Craiova a înviat. Poate pe Wembley, unde o banderolă s-a opus unui imperiu. Poate chiar pe stadion, unde nu se poate ca Ion Oblemenco şi Petre Deselnicu să nu-i fi spus lui Costică al lor, ca altădată, că e cazul să preia banderola şi să intre în fruntea tuturor, pentru că iată, acum, în 2023, avem iarăşi speranţe, iarăşi echipă, iarăşi credinţă. Stelele care cad nu pier, cum cântă unii, stelele care cad se duc pe un alt cer…
