Dinu reprezintă pentru Dinamo mai mult decât înseamnă catedrala San Pietro pentru Roma. Nu știu dacă va fi vreodată răstignit cu capul în jos, ca Apostolul Petru, cel care s-a îndoit și chiar s-a lepădat de Fiul Domnului înainte de al treilea cântat al cocoșului din grădina Ghetsimani, deși văd că e o modă în acest sens, una de dată recentă, dar ce știu sigur e că adevărul doare mai mult decât o execuție.
Dinu nu a fost un apostol și nu e un înger. Am scris de multe ori despre el, am făcut emisiuni împreună la radio și la destule televiziuni, am compus un portret în cartea marelui avocat Marian Nazat și poate și a mea, „Basmul fotbalului”, am povestit împreună acum câteva decenii într o revistă, „Life Sport", alături de o frumusețe a acelor ani (eu cred și azi că era cea mai frumoasă femeie din lume, BB), dar Dinu nu e, din fericire, doar amintire.
Dinu e, slavă Domnului, viu, atent, sclipitor și aproape egal cu istoria lui Dinamo, în măsura în care el poate fi egal cu ceva, de regulă nici măcar cu el însuși.
Dinu a fost la "„Replay", acum ceva vreme, când se pregătea să împlinească 70 de ani.
Marian Olaianos și cu mine l-am trecut printre amintiri, iar imaginile găsite nu știu cum de Marian, nu știu unde, erau să-l facă să plângă, dar Dinu nu a plâns. Nici atunci, nici vreodată.
Dacă nu poate plânge, pentru că e din Bârlad ca Gafencu, marele ziarist și diplomat, sau din Târgoviște, ca domnitorii, sau din Serbia, unde sângele fierbe, Dinu, în schimb, scrie. Vorbește. Uneori mă sună.
Alteori, îl văd în studioul Telekom și îl ascult. Pentru că Dinu e un concert într -o cheie foarte înaltă și foarte rapidă. Ca simfonia 40 a lui Mozart, i-am spus odată, iar el s-a legat doar de cifră. „Oho, ce frumos, ce greu și ce infern am trăit la 40!"
Se referea la anii lui, la vârsta lui, care sunt totuna cu cei ai lui Dinamo. Ce jocuri de noroc, de viață și de destin ne oferă viața, nu-i așa, Mister?
Și acum, povestea.
În vara anului 1970, abia întors de la Mondialul din Mexic, unde fusese cel mai bun dintre ai noștri, alături de Dumitrache, Dinu joacă finala Cupei, împotriva Stelei. Guadalajara venise ea la noi, en la ciudad los perros, căci așa păreau a fi Bucureștii în acea zi de 26 iulie, fix ca în romanul lui Llosa, scris cu vreo șapte ani mai devreme. Cu marea majoritate a „mexicanilor" lui Angelo în teren, de la Tătaru și Lajos Sătmăreanu și până la Lucescu, Dumitrache ori Radu Nunweiler.
50.000 de oameni sunt în tribune, 40 de grade în aer, iar Steaua deschide rapid scorul, în minutul 6, prin Florică Voinea.
Iar Dinamo începe să atace, cu furie, cu disperare, cu toate liniile sus, tot mai sus...
Iar imediat după pauză vine egalarea.
Ultima linie de apărare se duce în față, Lucescu centrează și Dinu se înalță și marchează în poarta celebrului Suciu.
1-1. E minutul 50.
Doar că, în timp ce colegii lui se îmbrățișează, Dinu se duce spre arbitrul Gică Limona și îi arată că a lovit mingea cu mâna, nu cu capul. „Am făcut henț, domnule arbitru!"
În tribune dinamoviștii îngheață în caniculă, înțelegând ce se întâmplă pe teren.
Căpitanul echipei lor e însă categoric. „Am dat gol cu mâna, domnule!"
Steliștii se dezmeticesc primii, drept dovadă peste 6 minute același Florică Voinea face dubla și Cupa e a Stelei în ciuda revoltei din final a Mopsului: 2-1.
La festivitatea de premiere, dinamoviștii își fluieră căpitanul, iar Dinu pleacă la vestiar singur. „Nu înțeleg cum să vrei să câștigi înșelându-ți colegii de la echipa națională!"
Orașul și câinii. Mario Vargas Llosa.
Orașul, câinii și viața. Cornel Dinu.
I se spune Mister.
E o simfonie,nu un om. Allegro.Molto allegro.
Ma vero.
