La naţională a debutat în mai 1968, la Linz, 1-1 cu Austria. Căpitan era Ion Barbu, de la Argeş, erau, el şi Deleanu, debutanţi, alături de Coman, Ivăncescu, Hălmăgeanu, Grozea, de la Petrolul, Dobrin, Puiu Ionescu, Sasu, de la Farul, ca şi Kallo, cel ce-a dat golul nostru.
S-a retrat tot primăvara, în aprilie ’81, după 75 de meciuri. Şi 7 goluri înscrise. Fusese cel mai bun atunci, la Guadalajara. Debutase sub Angelo, trăgea cortina sub Valentin Stănescu. Tot un amical, 1-2 cu Danemarca, la Copenhaga. Iată ultima naţională care l-a avut pe teren, căpitan, desigur: Cristian – Negrilă, Sameş, Dinu, Ungureanu – Balaci, Beldeanu, Iordănescu – Crişan, Cămătaru, Marcel Răducanu. Cămătaru, adversarul lui direct din campionat, avea 22 de ani. El – 33.
Cifre? Şase titluri cu Dinamo, două Cupe, cel mai bun fotbalist român în anul Guadalajarei, în ’70, apoi în ’72 şi ’74. Cuvinte? „Am scris tot ce-am trăit. Zâmbind din iarbă... Profesorul Oprescu de la Târgovişte, de la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, mi-a spus să scriu... era elegant, semăna cu contele Ciano, ginerele lui Mussolini, doar că era mai înalt cu 20 de centimetri. Când recita Trei, Doamne, şi toţi trei! plângeam şi el şi noi, în clasă...” Cifre? Cuvinte. Lecţii. La alt meci, tot cu Danemarca, la Copenhaga, în 1971, a rămas în teren, într-un cor de fluierături, zeci de mii, suspectat pe nedrept că şi-ar fi lovit un adversar. De pe bancă i s-a cerut schimbarea. Atmosfera era infernală! A rămas însă. El era căpitanul.
„Tata era un moldovean deştept, din Bârlad. Şi tu eşti, domnule Mitran (niciodată nu mi-a spus altfel!), de acolo, ai tradiţia povestirii moştenită. El se născuse în mahalaua Podenilor, acolo unde ai lui veniseră împroprietăriţi, răzeşii lui Ştefan... Pe vremea Domnitorului, pământul se câştiga prin fapte de arme... Mama a fost muntenegreancă, de fată o chema Radulovici. Bunicul venise din Belgrad în 1901, pentru că nu mai suporta regalitatea Serbiei. Se trăgea dintr-o familie tare, care lucra cu tunul şi cu mitraliera. Arkan, Comandantul, mi-a spus odată că familia Radulovici e şi azi cunoscută în Belgrad. Bunicul a trecut graniţa cu două pistoale la brâu şi cu un chimir plin cu galbeni. A tras la familia Servski din Târgovişte, nişte sârbi de treabă, unde s-a şi însurat. În 1914, după atentatul de la Sarajevo, s-a întors în ţara lui, să se bată cu imperiul. Avea patru copii, iar bunica era însărcinată cu al cincilea, nea Tică, fratele cel mai mic al mamei. După două săptămâni bunicul, Milan Radulovici, a murit pe front. A rămas bunica, cu cinci copii, pe care i-a dat pe toţi la Universitate. Pe mine m-a influenţat cel mai mult sora cea mare a mamei, Elena Radulovici, licenţiată în filozofie şi filologie la Paris. De acolo s-a întors în ţară să se mărite cu ultimul descendent al familiei Herisescu – Bolintineanu, casierul oficial al Reginei Maria. Nu muncea decât vinerea, în rest stătea la Capşa, cu Păstorel Teodoreanu. După ’48 l-au băgat la Canal, 5 ani, apoi i-au dat domiciliu forţat la Berca. A murit în 1977. Madam Herisescu, mătuşă-mea, s-a ocupat de toţi.
La tata a fost altfel, povesteşte. Erau 12 fraţi, una dintre cele mai bogate familii din Bârlad. De fapt au fost trei neamuri mari, Dinu, Agnoste şi Dragnea, care dominau târgul. Dragnea erau veri cu noi. Din 12 fraţi, doar doi s-au ocupat de moşie şi negustorie, ceilalţi au mers la facultate. Tata şi-a luat doctoratul în drept la Liège, în Belgia. Au rămas orfani repede, că bunicul a murit în 1934. A făcut infarct, îl păcăliseră unii într-o afacere cu o fabrică de bere. Tata, după ce şi-a luat doctoratul, a plecat pe front şi a fost rănit la Cotul Donului. Noroc că l-au salvat caii. Acasă avea 200 de cai şi 60 de câini. Ordonanţa lui, văzând că e rănit, l-a legat de un cal şi aşa a reuşit să iasă din linia întâi...”
Târziu, dincolo de poveşti, când şi cafelele şi ţigările s-au terminat, ne-am ridicat. Mi-a spus să citesc Biblia. „Eu o redescopăr în fiecare seară!”, mi-a zis cel care-i ţinuse la respect pe Pelè, Tostao, Jairzinho ori Santillana. Atunci am întrebat, ca un tâmpit, fără să ştiu de ce. „Aţi plâns vreodată, Mister?” A tăcut. Nu mult. Şi a zis: „O-ho! De foarte multe ori. În ciuda omului de fier pe care îl vezi, sunt un sentimental.”
... Asta a fost acum fix 11 ani. Zilele acestea ne mai vedem uneori, la o cafea. E mereu cu Prinţi. Ne salutăm. Înclină uşor capul, cu o nobleţe moştenită. E tot o stâncă. E Mister D. E Dinamo. Nu întâmplător s-a născut odată cu clubul, în ’48. Nimic nu-i întâmplător. Jean-Claude Carrière, scenaristul preferat al lui Buñuel, cu care a făcut „Farmecul discret al burgheziei”, dar şi al lui Milos Forman, Jean-Luc Godard sau Andrej Wajda, are o povestioară, prinsă în capodopera sa cu Buñuel. Din 1972, când Dinu era la al doilea trofeu de cel mai bun fotbalist român. Zice aşa Jean-Claude. „Un oraş e bombardat. Locuitorii sunt siliţi să fugă, care cum poate. Există morţi şi răniţi fără număr, iar hoarde de soldaţi învinşi şi flămânzi se retrag în oraş, jefuind totul. În plus, ploi nesfârşite au provocat o inundaţie catastrofală. Poduri şi case au fost luate de apă. Sinistraţii fug înnebuniţi. În mijlocul acestui haos, un călugăr zen îşi vede, netulburat, de drum. Cineva îl întreabă:
– Chiar nu ţi-e teamă? Unite cum e lumea, ce-a ajuns...
– Nu, spune el, lăsând deoparte haosul ăsta din jur, e pace şi linişte.”
Asta e tot. Uneori, la câte un telefon, azi, se aude o voce care încearcă să destupe drumul. Ascultaţi-o. chiar dacă în jur e cumplit, Mister are farmecul, puterea şi credinţa unor alte civilizaţii.
