Se spune că era târziu, spre noapte, când congresmanii au anunţat ce
hotărâseră. Se întunecase de-a binelea când au ieşit în Plaza Catalunya să le
comunice celor doi, ultimii doi, reporteri care mai rămăseseră să dea ştirea: da, va fi un
campionat mondial de fotbal şi da, va fi la dracu-n praznic, tocmai în Uruguay.
…Era 18 mai 1929. Delegaţii la cel de-al 18-lea Congres FIFA votaseră
înfiinţarea Cupei Mondiale, dar asta se cam bănuia. În noaptea aia trebuia aleasă însă
şi ţara organizatoare şi acolo puseseră cuţitele pe masă. Sud-americanii n-au dat înapoi
şi a rămas aşa: Uruguay-ul, pentru că învinsese la ultimele două Olimpiade. Uruguay,
au zbierat americanii, pentru că la anul avem Centenarul Independenţei. Olanda,
Suedia, Argentina, Italia, Spania şi, evident, Uruguay asiguraseră voturile, iar celebrul
doctor Buero, ambasadorul uruguayan la Bruxelles, îi îmbrobodise cu două argumente
care aveau să se dovedească decisive. Le-a promis că federaţia ţării sale le va achita
celor care vor traversa Atlanticul bilete de vapor dus-întors, vor achita tuturor taxa de
participare impusă de FIFA, ba le vor mai da başca şi nişte bani de cheltuială.
Europa s-a ţinut însă tare şi Anglia a spus pas, ca şi Italia, Austria, Cehoslovacia
şi Ungaria, practic cele mai importante forţe ale fotbalului de atunci. (De altfel, Anglia, şi
datorită acestor discuţii despre înfiinţarea unei Cupe Mondiale, ieşise cu câteva luni
înainte, în 1928, din FIFA, organizaţie în rândurile căreia va reveni abia după război, în
1946.)
Dar Cupă, fie ea şi Mondială, cu doar şase echipe nu se putea face! Aşa că la
Genova, în 10 noiembrie şi o lună mai târziu la Milano, cu o zi înainte de Crăciun, alte
două Congrese FIFA au încercat imposibilul. Inepuizabilul doctor Buero a făcut ca
tăcerea să se aştearnă brusc deasupra mesei tratativelor, anunţând că ţara sa, onorată
că a primit organizarea, oferă 10 milioane de dolari Angliei pentru participare şi 800.000
de dolari de împărţit tuturor celorlalte care vor accepta să treacă Atlanticul.
…După 83 de ani de la zilele acelea, în noaptea de 4 decembrie 2012, cu
premiul de la Gala Fanatik în braţe, am primit un telefon. Se auzea rău şi, încercând să
mă concentrez să înţeleg ce voia cine sunase, silabiseam ce scrisese Horia pe trofeul
meu: „Analistul anului. Marius Mitran”. „Alo? Aloo? Marius Mitran?” „Da.” „Suntem de la
FIFA…” M-am gândit că e o glumă. Nu era. FIFA făcea demersurile pentru realizarea
unui film despre istoria Cupei Mondiale şi televiziunea britanică, parte esenţială în
contract, găsise scenariul primului episod, cel despre ediţia inaugurală, Montevideo ,
Uruguay, 1930. Şi cum România fusese prima ţară europeană care a zis da, odată
întrebată dacă vrea să participe, englezii, ai căror bunici boicotaseră primele trei ediţii
ale Mondialelor, au venit la Bucureşti. Cineva le-a pomenit numele meu şi iată-ne, pe 6
decembrie trecut, instalaţi cu lumini, cabluri şi camere de luat vederi la ultimul etaj al
hotelului Amzei din Piaţa Amzei (lângă copacul Gică al lui Nichita Stănescu). Începutul
pove ştii îl ştiau şi ei, cum vi l-am spus. A rămas în cărţi şi cărţile în biblioteci, mai mult
sau mai puţin electronice, gentlemens, poate eu să fi înflorit, pe undeva, povestea. Dar,
după 83 de ani…
Cineva traducea, cu pauze largi şi serioase, ce le spuneam. „But the
romanians?” Românii. Românii erau amărâţi. Ca şi acum, n-aveau de niciunele. După
Revelionul din 1930, la două săptămâni, „Gazeta Sporturilor” scrie că „România merge
la Montevideo!” Federaţia Sporturilor (FSSR) îşi dăduse acordul, contactată fiind, către
CCFA (Comisia Centrală de Fotbal Asociaţie) şi cică, gata, mergeam. „Gazeta
Sporturilor” din 14 ianuarie ’30 se prinde însă că nimănui nu-i convine că vor să ţină
Cupa Mondială acolo unde se agaţă harta-n cui şi află că Austria („Der Wunderteam” –
echipa minunată…), Ungaria şi Cehoslovacia voiau, ca să treacă Atlanticul, toate
cheltuielile amortizate de gazde, toate pierderile salariale generate de absenţa de la
echipele de club a jucătorilor plătite de uruguayeni, inclusiv primele de joc, plus
despăgubiri pentru „aportul moral adus la creşterea valorică a competiţiei!
…Englezii schimbă decorul, desfac tuburi, desprind cabluri şi comentează. Da,
uite-aşa era lumea acum 82 de ani, ca azi, nu? Râd şi asamblează alt decor. Ba nu,
zice unul, hai să filmăm afară, pe alee, în faţa hotelului, tu povesteşti şi mergem cu
două camere mobile, zi cu România, că de-aia am venit până aici, cică voi v-aţi înscris
primii la vapor… OK, boys, let’s go, dar să ştiţi că până la vapor mai e ceva vreme.
E februarie 1930. Atât, 17 persoane, atât e toată delegaţia noastră, alţi bani nu
sunt, le spune delegaţilor la Congresul de înfiinţare al FRFA preşedintele Aurel
Leucuţia. E 16 februarie şi federaţia acceptă invitaţia lui Jules Rimet. Îi scriu omului, dar
omul demisionează din funcţia de preşedinte al FFF, pentru că ideea lui, a francezului
Jules Rimet, de a înfiinţa Cupa Mondială e respinsă chiar la Paris: Franţa nu primeşte
drept de înscriere! Aşa că, la ultima strigare a uruguayenilor de dincolo de Atlantic, de
aici răspund doar românii, belgienii, iugoslavii şi… francezii, care cedează, după
demisia lui Jules Rimet.
It’s a good story, gentlemens? OK, to be continued… (Mă plimb prin Amzei şi
recit ce-am învăţat. Englezii, absenţi atunci, sunt acum peste tot, faţă-verso.)
E joi, 22 mai 1930. Înainte să plece spre Lumea Nouă cu băieţii lui, antrenorul
Costică Rădulescu programează un amical cu Grecia, pe ONEF. Deşi e cald rău, în
miezul zilei, vin 15.000 de spectatori. Echipa e aşa: în poartă, Jean Lăpuşneanu, de la
Sportul Studenţesc. „Back’s” sunt Steiner II, de la CA Timişoara şi Bürger – „Rudolf
Valentino” de la Chinezul Timişoara. Halfii sunt toţi bucureşteni – Raffinsky, de la
Juventus, ca şi Vogl, căpitanul echipei, iar Stanciu e de la Venus, „negrii”, echipa
generalului Marinescu. În atac sunt Nicu Kovacs, de la Banatul Timişoara, pe extrema
dreaptă. E cel al cărui frate mai mic, Ştefan, va antrena, peste 40 de ani, Ajax-ul lui
Cruijff şi va câştiga două Cupe ale Campionilor Europeni şi una Intercontinentală cu
olandezii.
Să ne întoarcem la echipă, în ziua aceea, pe ONEF, unde e cald, deşi e doar 22
mai (promit să nu mai divaghez, dar aşa îmi vin în minte…) Deci, inter dreapta, lângă
Nicu Kovacs, e Deşu, de la U.D. Reşiţa, vârf e omul numărul 1 al României, Rudy
Wetzer, de la Juventus şi el. Peste 35 de ani, Rudy va fi antrenor undeva, la Târgovişte
şi-l va descoperi pe un puşti, Corneliu Dinu, fiu de deţinut politic…
Inter stânga e Ştefan Dobay, de la Banatul, dar cel mai mare fotbalist interbelic al
României e încă doar un puşti şi, deşi marchează contra Greciei, în seara aia, nu e ţinut
de Costică Rădulescu în lot. „E doar un puşti!” „He’s just a kid, lords!” În fine, pe stânga
e Ştefan Barbu, de la Olympia Arad. Rudy Wetzer, de cinci ori, Vogl, Dobay şi Raffinsky
fac ca Grecia să piardă cu 1-8. Şi totuşi, cine trece Atlanticul?
